„La margine de noapte/şi început
de zi:/de-o parte e lumina,/de alta – bezna şi…”, începe o poezie a unui poet
basarabean drag mie, pe numele său: Vasile Tărăţeanu. Un poet de mare viziune,
afirmă în versurile sale, mai mult decât un filozof în toată opera sa, ne
sugera Emil Cioran. Dar un ţăran, un ţăran simplu, fără prea multă carte,
undeva într-un sătuc uitat de lume? La cuvintele lui, firesc rostite, într-o
împrejurare oarecare, se poate gândi filozoful în nevoia cea mai tulburătoare
de a da un sens tabloului de dinaintea ochilor? Din moment ce nu se poate face
filozofie, pe astfel de întâmplări, totul pare a fi dat uitării. Şi totuşi! Îmi
aduc aminte cu o emoţie nestăpânită (doar am fost şi eu cândva elev), de extraordinarul
efect avut asupra unora, întâmplarea care urmează. Întotdeauna, la sfârşitul
anului şcolar, şcoala din satul meu, organiza prin dascălii săi, serbarea la
care se aştepta să fie de faţă, în sala căminului cultural, întreg satul. La
urma urmelor, pregătirile din vreme, cu şcolarii, arătau că un astfel de
eveniment nu trebuia ratat. Aşa că, toţi copii, anunţau acasă, că, în
respectiva zi, cei mai buni copii ai şcolii îşi vor încânta dascălii şi vor
face şi inimile părinţilor să tresalte, şi să se piardă de fericire în inima
lui Dumnezeu. Ţaţa Amarica (o femeie din satul meu natal), avea din prima ei
căsătorie, un copil. Pe micuţul Ionel Prodan, elev în clasa a II-a. Nea Marin,
concubinul ei, om muncitor de altfel, şi gospodar cunoscut în tot satul, nu
prea credea în laudele pe care consoarta sa i le aducea odraslei. El ştia una
şi bună. Copilul care nu ştie să-şi scoată respectuos căciula şi să dea bună
ziua oamenilor pe stradă, apoi ce educaţie şi respect să cunoască? Dar, te şi
miri, să ai îndrăzneala de a te sui pe scena căminului cultural şi, de acolo,
să laşi apoi, cu gura căscată mulţimea adunată ca la nuştiu ce adunare
dinaintea primăriei, asta da ispravă! Dar, şi mai şi, ca fiul său să înfrunte
mulţimea de gură cască, asta, întrecea orice imaginaţie pentru nea Marin, când
se gândea la fiul său, căruia nu-i putuse da nici un fel de învăţăminte ori
poveţe, că şi auzea: „- Tu să nu te bagi! Nu l-ai crescut tu! Copilul ascultă
numai de mama lui”. Erau cuvintele Amaricăi, cuvinte care-l umplea de
amărăciune pe nea Marin. Ar fi vrut şi el, cât de cât, să-i semene la fire. În
vara aceea, serbarea era în toi. Urma să urce pe scenă şi băiatul Amaricăi, să
spună o poezie straşnică… că, tot o repetase cu ajutorul mamei sale acasă şi,
uite că, avea de ce Amarica, să se umfle în pene şi să iasă iarăşi triumfătoare
dinaintea lui nea Marin. Numai că, până şi munţii îşi decepţionează drumeţii,
cu vecinătatea cerului în care nu numai că zăresc năluci, dar, mai ascund şi
alte arătări dinapoia crestelor semeţe. Aflat printre primele rânduri, ţaţa
Amarica, parcă trăia ora locală a Universului, ori a şoaptelor cosmice. Era
numai ochi şi urechi, deşi, se foia când într-o parte, când în alta,
asigurându-i pe vecini, că fiul ei curând-curând, va păşi pe scenă şi va rosti
minunata poezie. Ehei! Atunci să vadă el, nea Marin, dacă a meritat să înfrunte
pentru copilul ei, toată lumea din sat, iar el, nea Marin, musai, să-i
recunoască spăşit supremaţia, şi multe daruri, cum ar fi cazul, ar trebui el
să-i aştearnă la picioare, ca unei regine. Emoţia evenimentului cuprinsese nu
numi sala. Tremurau până şi podelele căminului cultural sub picioarele
Amaricăi. Venise în sfârşit, vremea ca Ionel Prodan, fiul ei, să apară pe
scenă, împins de mâna binefăcătoare a învăţătorului. Plin de curaj şi cu voce
triumfătoare, copilul începu: „- Eu sunt român!...”. Sala avu un oarecare
freamăt. „- Haide, mă, zii tare!”, urlă cineva în fundul sălii. Abia atunci,
copilul îşi văzu printre primele rânduri, mama, şi pe nea Marin, privindu-l,
mai-mai să-l mănânce, şi uită o clipă, de ce se afla acolo, şi la ce se uita
lumea aceea multă, cu gurile căscate. „- Eu sunt român!...”, repetă el sigur pe
sine. Dar, parcă, un nod în gât i se pusese. Tatăl său vitreg, înclinase cu
capul, a dezaprobare, ori, numai i se păruse. Ce? Nu-l crede capabil să spună o
poezie? Îşi privi mama. Aceasta, se ridicase în picioare, ridicând braţele, cum
făcea şi la repetiţia de acasă: : „Eu sunt român!”, voia să-i spună… Mai
departe!... Ar fi vrut să-i spună mamei sale, să stea jos, că, el, ştie
versurile, nu are nevoie de ajutor, dar gestul lui nea Marin, îl încurcă. Acesta,
se ridicase şi el în picioare şi, cu spatele la scenă îşi luase femeia de
umeri, aşezând-o înapoi pe scaun. Şi, apoi, cu glas tare, către scenă: „-Zi-i
mă!” „-Sunt român!” .... începu pentru a treia oară copilul. În spatele sălii,
cineva se foi atât de tare, încât scaunul cedă, iar acela, se prăbuşi printre
braţele scaunului la podea. Sala se porni pe râsete. Lumea deja se întorsese cu
faţa către împricinat. Nimeni nu mai privea scena. Copilul nu dezarmă. Spuse
încă odată: „-Sunt român!...” şi, dintr-o dată, plânsul îl năpădi. Nu-şi mai
amintea versurile. În clipa aceea, se produse ceva neaşteptat. Nea Marin, se
ridicase de pe scaun şi înaintase spre scenă. Se auzi vocea lui puternică, de
bărbat autoritar: „- Eşti român prost....dă-te în p.m. jos.!” Sala începu să
aplaude. Aplauda la reacţia lui nea Marin. Copilul, îşi duse mâinile la ochi
şi-l bubui plânsul. Numai ţaţa Amarica, ca o leoaică, sări de la locul ei, îi
dădu brânci concubinului şi escaladă scena de-şi luă copilul în braţe: „-Hai
mă, hai!” Şi, în locul copilului, începu ea să recite: „- Sunt român!/ Român am
fost/ Graiul nostru de-l îngâni....”. Dar, nu se mai înţelegea nimic. Sala era
în delir: „- Dă-te-n p.m. jos!...Dă-te-n p.m. jos”, urlau cu toţii.
Şi, nimeni nu-şi mai aduce
aminte, dacă s-a mai ţinut serbarea în continuare, pentru că, lumea din sală o
ţinea una şi bună, pe a sa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu