Moartea lui Havel m-a determinat
să mă gândesc la deosebirile dintre revoluţia română (că tot s-a risipit
destulă cerneală pe tema asta) şi revoluţia de catifea. De ce o fi renunţat
atât de uşor regimul comunist cehoslovac la putere? Având în considerare ceea
ce s-a întâmplat după aceea în Cehoslovacia, logica îmi spune că cehii
estimaseră corect că acest lucru nu le va fi personal fatal, întrucât
realizaseră că puterea va fi preluată de Havel (poate chiar au contribuit la
asta) şi au avut ÎNCREDERE că Havel nu va iniţia şi nici susţine o campanie
răzbunătoare ori cine mai ştie ce vânătoare de vrăjitoare cum s-a întâmplat la
noi. Violenţa naşte violenţă şi ura naşte tot ură. Cehoslovacia nu a avut
nevoie de eroi ca să răstoarne un regim ajuns la capătul frânghiei. La noi,
eroii unora au născut eroii altora ŞI VIOLENŢĂ CONTINUĂ. Celor de la putere nu
le plac eroii altora, ca atare, au făcut totul să-i reducă la tăcere. Ba, mai
mult, să-i compromită pentru totdeauna, iar revoluţia noastră de toată comedia,
a fost astfel regizată de maeştri vremii, ca să se râdă veşnic de ea. Scenariul
acesta a mai fost scris de J. Clavel în „Şogun”… şi de mulţi alţii. Ai noştri,
au preluat de ici, colo, până a ieşit, aşa ceva, cam a la „Conu Leonida faţă cu
reacţiunea”, piesă de sertar deocamdată, până la alte vremuri, când degajată de
orice suspiciune, puterea o va scoate la rampă, ca tot poporul să râdă cu poftă
şi fără nici o ranchiună. Găseşti în articolele revistelor de cultură, destule
materiale care să-ţi satisfacă plăcerea cititului. Fără ranchiună şi fără
patimă. Articole scrise din citadela celui care scrie. De le-ar citi cine
trebuie! Măcar, de ar lua aminte, cei care trebuie. „Eu, drept să-ţi
spun,/Nimic nu simt din el” (Faust: Mefistofel, în noaptea valpurgică). Se pare
că ne batem „gura” (scrisului) în zadar. Păi, de ce n-am spune (toţi ) aşa
ceva! Pe o cale bătută, cu ăştia de acum, nu se mai poate merge. Îmi amintesc,
de la Nicolae Filimon, citire (p. 69), din „Ciocoii vechi şi noi”: „- Îţi aduci
aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei tale un copil
trenţăros şi smerit?” „- Despre Dinu voieşti să vorbeşti?” „- Tocmai despre
dânsul, cucoane. P-acest copil sirac, domnia ta l-ai îmbrăcat, l-ai hrănit,
i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat”. Parcă se referea la Patapievici, cuvânt cu
cuvânt. Şi, care a fost răspunsul postelnicului Andronache, faţă de vătaful
său? Drept dovadă a credinţei sale, l-a dat afară din curtea sa. „Să n-am parte
de ochii mei!”, îi spunea postelnicul, Duducuţei. „Năluciri!”, se apără
ştrengăriţa Duducuţa, la toate defăimările iubitului ei. Dincolo de cortina
realităţii (întotdeauna există o astfele de cortină), Dinu Păturică, văzându-şi
adversarul trimis (nu la PODEA), ci, undeva mult mai departe de haznaua pe care
a gândit-o, deja începuse să-şi frece mâinile a satisfacţie. Şi, ne mai miră,
că toate acestea se întâmplă şi în zilele noastre?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu