Protogoras, pe vremea când Atena
devenea centrul culturii greceşti, prin afirmaţia că: „ Omul este măsura
tuturor lucrurilor”, voia să sugereze veacurilor următoare că esenţială pentru
o democraţie tânără, viitoare, de orice culoare politică ar fi ea, este, deci,
„existenţa” unui popor luminat. Ţara din care ne vorbea Protogoras, era ţara
unde se născuse democraţia. Cultul eroului, a fost la greci, mai mult decât
cultul sfinţeniei. Pe noi, ca români, Proto(gorausul) nostru din fruntea
cetăţii ne vrea proşti. El nu are ureche muzicală decât pentru trompa
cotrocenistă şi hăhăiala care se înalţă de acolo: „bă şi eu am fost corigent,
hă-hă-hă, şi uite unde am ajuns!”. Când intelectualitatea, elita acestei naţii,
ne surprinde cu imaginea unora, care au îmbrăcat caftanele fanariote, astfel
încât, fie iarnă sau vară, nu mai îşi dau jos îmbrăcămintea de pe ei, noi zicem
că, iată, nu mai e nimic de făcut. Raţiunea merge de acum spre viitorul ei
luminos „ca boul la apă”. Noi (criticii şi autorii de literatură) ne adunăm
laolaltă cu masele şi dacă nu reuşim să le receptăm toate durerile lăuntrice,
măcar reuşim să le comentăm pe cele mai interesante şi necesare fără nici o
remuneraţie, în timp ce sus de tot (bunăoară şi prin mas media) se vor ocupa
alţii, bine remuneraţi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), care nu-şi mai
amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui
Creangă a mirare. Unii au pus săbiile jos a neputinţă, alţii ne îndeamnă să le
trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna
stângă, spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care ne-am născut, ca mai târziu
să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la
focul sărăciei. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţa spre
anul care ne aşteaptă, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Să
stăm liniştiţi: fac ei şi pentru noi. Cum şi de-a lungul veacurilor s-au tot
făcut. S-o spunem răspicat: da, iubim bocetele înăbuşite ale Mioriţei noastre
(fie şi resemnate), iubim cutezanţa meşterului Manole şi blestemele din finalul
Doinei eminesciene, şi ne înfioară resemnarea, gemetele, jelaniile consumate
sub acoperişul locuinţelor, adică, rostite undeva la adăpostul oferit de cei
patru pereţi protectori. Nu mă miră că până şi vocile marilor bărbaţi ai lumii
au eşuat lamentabil, că cel care vedea în om „o trestie gânditoare” era pe bună
dreptate ceva mai sceptic la afirmaţia lui Protogoras. Observ că cei de la
putere, ies la rampa televizoarele şi ne dau încă lecţii despre cum ar trebui
gândim. Ca ei, nu după bunul nostru plac. Dar până şi autorul ilustrei teorii a
relativităţii s-a înşelat în 1932, când a afirmat că : „Nu există nici urmă de
indiciu că energia nucleară v-a putea fi obţinută vreodată. Ar însemna ca atomul
să fie divizat după bunul nostru plac”. Şi atunci daţi-mi voie şi mie să mă
înşel chiar atunci când vecinul din drepta sau stânga mea, afirmă tot mai tare,
că Proto(gorausul) din fruntea cetăţii nu ne vrea proşti şi că are intenţii
bune, si ne vrea luminaţi de domnia sa. Şi, să nu ne mai spună ei, cu aroganţa
lor afişată, că teoriile noastre despre treburile cetăţii sunt eronate. Şi că
ar trebui să înţelegem odată, că, încă de pe acum ne pregătesc la adăpostul
istoriei, existenţa noastră ca popor luminat, dar, noi încă nu vedem. Dar vom
vedea noi! Şi noi vedem: cum îşi trimit odraslele la studii în străinătate, să
înveţe Marea Cultură a Occidentului care ne vrea binele pe la toate porţile, la
care vom bate cândva, vorba lui Coşbuc „flămânzi şi goi făr-adăpost”. Pentru
noi – se înţelege – fac ei toate aceste sacrificii cumplite. Pentru a ne lumina
precum Protogoras al Atenei antice, care la rându-i fusese luminat de orbul
Homer. Moartea eroului homerian la Troia, a fost sensul celorlalţi. Sensul
mulţimii care iese în stradă acum, are un astfel de ţel. Scopul celor aflaţi la
putere, este să ne pună la infinit ochelarii de cal, fiecăruia, şi să ne toarne
cucuta în ureche, cum că, nici un om cu mintea la cap şi cu dragoste pentru
cetate, nu ar lăsa pe mâna huliganilor, soarta mai marilor cetăţii, unşi prin
voia poporului de însuşi Dumnezeu. Şi asta, în timp ce ei îşi vor mângâia
bărbile înţelepte aşteptând laudele noastre cu privire la Muncile lor
herculiene. Şi la urma urmelor, de ce nu-i vom cânta şi pe ei până când nu-i
vom înrăma cum li se şi cuvine în cuvintele noastre pe toţi pereţii hrubelor
insalubre în care ne-au întemniţat şi la care rând pe rând le vom trece cuminţi
şi luminaţi pe dinainte, închinându-le scuipatul obrăzniciei noastre prea
luminate, cu îndemnul desprins de prin Ion Băieşu : „Huo, la muncă (şi) cu voi
bă enoriaşilor!”. Asta, aşa, ca să nu spunem la nesfârşit, că, unii dintre
intelectualii acestui popor, au fost totdeauna, pesimişti când au scris despre
neamul acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu