„Tocmai înveleam nişte zgomote în mohair”… spune undeva poetul Dorin Tudoran. Lui îi convin întâmplările vechi, sau chiar pe cale de a deveni legendă: vezi poemul „Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu”, poem dedicat bunicului: „După ce n-a mai urcat la vie/după ce n-a mai mers nici la câmp/după ce a hotărât/să nu mai iasă niciodată/din curte/stătea pe prispă toată ziulica... din când în când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a fost bunicul meu/se ridică/de sub maşina ucigaşă/scuipă o gură de sânge/ca pe vremuri/şi zice:/”Bă, eu nu-s mort,/că n-am cum fi eu aşa!”. Poemul acesta, dedicat lui Marin Preda, îl citisem integral, în „Pasaj de pietoni” ediţia 1979. Încercăm şi noi să învelim zgomotele venite pe anumite circuite ale memoriei, prin diverse transfigurări în vina de a-mi încredinţa sufletul, singurătăţii. Şi chiar mai mult de atât: uitării. Însă, ori de câte ori mă gândesc la vremurile când eram şi eu copil, îmi vin în minte, şi acele clipe, când înarmat cu un codru de pâine, intram în via noastră, să mă satur cu struguri copţi. Sigur, la prima vedere, mulţi alţi copii de pe vremea mea au procedat aşa. Numai că, mie, mi se părea că odată intrat în vie, eu eram adevăratul stăpân al locului în care mă aflam atunci. Acuma, n-o să vă mint, că, uneori ne lua părinţii pe genunchi şi ne potolea foamea, cu boabe din ciorchinele strugurelui, boabe de strugure cu pâine. Scena ar părea din Marin Sorescu, dacă n-ar fi avut un alt deznodământ. Dar, să reproducem din Marin Sorescu: „Şi la masă îi lua şi pe ei, să le dea de mâncare./Mânca şi-i ţinea şi pe ei în braţe. Şi odată copilul s-a pişat în strachina cu fasole./Şi oamenii, câţi erau aşezaţi jos, au început să râdă toţi” (Gheorghiţa lui Ceapă: La Lilieci. Cartea a treia, 1980). Stau şi mă întreb: ce puteri miraculoase poate da unui copil, simţământul de proprietate? Emil Cioran, spune undeva, că, indiferent de împrejurare, ar trebui să ne situăm de partea asupriţilor (ori, obidiţilor, cum ne sugera Dostoievski) şi asta, chiar atunci când aceştia nu au dreptate. De ce? Probabil, pentru a nu pierde din vedere faptul că suntem „plămădiţi din acelaşi aluat cu asupritorii lor”, proprietarii (nişte semizei) în fapt, asupra bunurilor contestate de toţi ceilalţi. Măi să fie? Păi, la cele timpuri, eu, chiar mă credeam un semizeu. Dominam, cu prezenţa mea singulară, întinderea viei, de mi se părea că nici marele Gingis Han, cu hoarda lui de năvălitori, nu va putea să-mi ţină piept acolo pe proprietatea mea. Înarmat cu un singur codru de pâine, credeam că Dumnezeu îmi dăduse totul. Dacă aş fi închis ochii, probabil aş fi auzit iureşul cotropitor al hoardelor barbare, ori aş fi zărit cu ochii minţii, luciul săbiilor, oţelul zăngănind şi scoţând scântei, caii poticnindu-se şi îngenunchind în ţărână. Numai faptul că rămăsesem singur în toată via, îmi da sentimentul de învingător şi, în consecinţă, proprietar al acelor locuri. Via în care intram în copilărie, doar cu un codru de pâine, devenea amfiteatrul unor mari imaginaţii. Astăzi, pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Închid ochii, în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne o vreme suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nici o chemare? Ce simplu ar fi, să înalţ acelor clipe un poem? Aşa cum o făcea Zaharia Stancu, când îi spunea ciocârliei să-i cânte un cântec de aur: „Stau lângă soare şi eu, nu ard, nu m-aprind,/Stau lângă soare şi cânt,/Grâul se scutură greu, pe pământ…”. De aceea mâna stă suspendată în aer. Şovăie… Poemul acesta s-a mai scris. Dacă aş fi cititorul de dincolo de imaginea tabloului prezentat, oare ce mi-aş dori? Ştiu şi eu, că, o lume pe care scriitorul ar vrea să o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca să poată privi, liniştit, de acolo de sus spre ea. Lumea asta va fi ca via pe care ai sădit-o cu propriile mâini. Numai rodul viei pe care ai îngrijit-o cu propriile mâini, poate să fie de aur curat, ca grâul poetului amintit. Căci, stă scris în „Cântarea cântărilor (Cap. 1, v.5): „Fiii maicii mele s-au mâniat, trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o!”. Aşadar, ştia ea, mâna, de ce stă suspendată în aer şi şovăie. Întrucât, s-ar putea întâmpla şi cum spunea Ieremia ( în Ieremia: Cap. 12, v.10): mulţimea de păstori care va veni, vor călca atunci, via mea, de o vor face deşert neroditor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu