Pe vremea când îmi scriam cartea
„Călător prin Valea Plângerii” (apărută în 2007), una dintre schiţele ce ar fi
trebuit să apară în carte, era o poveste foarte asemănătoare celei apărute deja
în Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, 2007 – cu remarca necesară înţelegerii
cititorilor mei, că, Almanahul se scria în 2006, pentru 2007 – şi de aceea, am
considerat că povestea scrisă de mine, nu trebuia să mai apară. Acum, vă
mărturisesc vouă, că, schiţa, Gâştele din Bentu” de Gelu Moise, părea copiată după povestirea
mea, numai că, ea fusese publicată prima, deci, faptele reale despre o
întâmplare petrecută în copilăria mea nu trebuia să mai apară. La apariţia
cărţii mele am întâlnit câţiva localnici, care m-au făcut fiu nerecunoscător al
satului, pentru unele întâmplări, pe care nu le-am scris în cartea mea. Am
promis că voi reveni. Azi noapte, am visat că împingeam cu nuiaua un cârd de
raţe spre baltă. Care baltă? Nu ţin
minte să fi fost prin preajma casei din copilărie vreo baltă. Şi,
totuşi, una din raţe, ţuşti, pe lângă nuia, înapoia mea. Măi să fie! Te pui tu,
o raţă, cu mine? Şi, unde, nu mă repezii spre ea şi haţ, de coada ei. Fulgii
i-au sărit în toate părţile. Şi, apoi, tot aşa, până a rămas biata raţă cheală.
Cheală-cheală, precum raţele mătuşii Talinii, după ce unchiul Nicolae,
răsturnase din damigiană vişinile rămase după băutul vişinatei, undeva pe o
brazdă din grădină, iar raţele, ca raţe, de, au tot mâncat din grămada de
vişine, că, într-un ceas, două, toate au fost cu roatele în sus. Nu mai mişca
una. „Lumea vrea proză şi eu înaintez cu poezia”, spunea Marin Sorescu. Şi,
continua: „Uite în genunchi, cum făceau voievozii/ Şi depun jurământul de
credinţă”; vă spun sincer, că, mătuşa Talina s-a luat cu mâinile de cap, când
le-a văzut, aşa cu cracii în sus nemişcate şi, a chemat-o pe soră-mea Vasilica,
să ajute la jumulitul penelor. Măcar cu asta să rămână de pe urma lor. După
jumulitul raţelor, unchiul Nicolae a înhăţat sacul în care fusese aruncate şi
îngrămădite raţele, şi haida-haida, cu ele la groapa de gunoi de la marginea
satului. A doua zi de dimineaţă, unchiul Nicolae, tocmai trebăluia pe lângă
cocina porcului, când, uliţa a fost străbătută
de un măcăit sinistru de raţe golaşe, ce tocmai băteau cu ciocurile în
poarta lor, căutând să intre. S-a uitat mirat unchiul, ba s-a scărpinat şi după
ureche ori ceafă, cert, e că a dat fuga în casă strigând:
- „Talino, Talinooo, ieşi repede
afară!. Satanele tale sunt la poartă. Au venit satanele acasă.
Vă puteţi închipui? Cu sufletul
la gură, a ieşit tuşa Talina să-şi vadă odraslele vii, măcăind ca altădată.
Doar, nu puţine lacrimi lăsase ea în ţărâna unde le jumulise cu o zi înainte,
raţelor dragi, puful pentru umplerea unor perne de pat. Să mai descriu şi eu ce
a urmat după deschiderea porţii, când raţele au năvălit în curte în frunte cu
răţoiul, care, oricât se zburlea el la cârdul de raţe, tot chel şi de tot râsul
arăta. Au trecut de atunci, atâţia ani şi tot atâtea întâmplări. Lumea e totuşi
la locul ei. În timp ce jumulea puful de pe raţe, împreună cu soră-mea cea mare
Vasilica, mătusă-mea, a cam spus cuvinte grele la adresa Domnului, adică, o
mândrie de raţe avea şi ea: le crescuse, le îngrijise ca pe copilaşii ei, şi
dintr-o dată, Dumnezeu i-a adus năpasta asta pe cap. Cum adică? Dumnezeu e atât
de orb? În cine loveşte el fără nici o milă? Bocea biata mătuşă, jumulea
raţele, şi începuse să nu mai creadă în nimeni. Pentru ea, Satana era cel
biruitor, şi ca atare, Dumnezeu fusese învins în mintea ei. Uneori, însă, ne
întrebăm mirându-ne: iată, o întâmplare care are ceva în tâlcul ei, dacă nu
cumva, vesteşte şi ceva, ce însuşi Dumnezeu ne-a transmis în „Ieremia” (16.20)
: „Cum poate omul să-şi facă Dumnezei, care nu sunt dumnezei?” Din această
întâmplare, mătuşa Talina, avusese ocazia să afle, că Dumnezeu nu se destramă
cu orice întâmplare petrecută în viaţa unuia sau altuia. Dar, pentru a afla
adevărul, Domnul ne cere tuturor, răbdare. Multă, multă răbdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu