83. Meragiul

Spun unii: a cădea în muţenie, muţenia de dincolo de vorbire sau de refuzul vorbirii, e „o filozofie a desemnificării”: adică, lumea care e golită de sens, indică o anumită Fiinţă spre a fi indicată în cuprinderea lui Dumnezeu, spre a fi apoi arătată oamenilor. Durerea muţeniei generale, e bine surprinsă de Marin Sorescu în poemul „Uitarea”: „Doamne, Doamne, zilele astea câte le ai,/Le ai, când nu mai poţi, nu ştii/Cum să scapi de ele”. Mi-am amintit (citind aceste versuri) că, în satul meu, era unul, pe nume Şucuri – cu accentul pe i – care era meragiul satului. Etimologia cuvântului, vine de la turcescul „mera” (care înseamnă, păşune), şi „agi” (slujitor, un fel de caimacam al urbei). Cu alte cuvinte: paznicul şef al ogoarelor dintr-o comunitate. Şucuri, avea şi un cal. Cal, cu care da roată satului, dar, şi semănăturilor de pe câmpuri, din zori până în noapte. Şi, pentru asta, era plătit regeşte de către preşedintele CAP-ului din sat. Eram elevi de şcoală în clasa a IV-a, când într-o bună zi, ne pomenim, că, în curtea şcolii tocmai intră călare pe cal, însuşi meragiul satului. Ne aflam tocmai într-o recreaţie. După ce meragiul descălecă de pe cal, şi-i legă frâul de stâlpul din faţa cancelariei, văzurăm cu toţii cum meragiul Şucuri, se îndreptă spre învăţătorul nostru Burhaledin şi, după ce-şi strânseră mâinile, se traseră deoparte la vorbă. După ce sună clopoţelul, şi noi elevii ne ocuparăm locurile în bănci, învăţătorul, urmat de meragiul Şucuri, pătrunse în clasă. Se făcuse linişte totală. Ochi şi urechi eram cu toţii la ce avea să ne spună învăţătorul nostru. Acesta, îşi invită musafirul să ia loc la scaunul de la catedră, iar dânsul, porni a se plimba printre bănci urmărindu-ne pe fiecare în parte cu mare atenţie. Ce se întâmplase? Aveam să aflăm, câteva clipe mai târziu, când rigla cu care domnul învăţător îşi bătea în palmă, îşi încetă frecvenţa. În liniştea clasei, se făcu auzită vocea sa:

- „Să iasă în faţă cei care au fost la furat morcovi, ieri, pe câmp!

Nici unul dintre noi, nu a mişcat măcar un deget. Toţi ne ţineam suflarea. Domnul învăţător, roti rigla în jurul palmei şi se mai învârti de câteva ori în jurul clasei, aşteptând din partea noastră, demascarea celor vinovaţi. Nu se produse nici de această dată, ceva deosebit. Atunci, domnul învăţător Burhaledin, luă iniţiativa:

- „Uitaţi-vă la ei! Care dintre ei, au fost la morcovi, domnule Şucuri? Priviţi-le feţele şi numiţi-l pe cel care s-a dat drept elevul George Călinescu.! Toţi cei din clasă, am făcut ochii mari, ca şi cum urechile ar fi auzit ceva neverosimil. Meragiul se ridicase dintr-o dată în picioare şi, după câteva priviri alunecate pe deasupra băncilor, scoase dintre bănci pe unul dintre noi.

- „Cum te cheamă elev? (Ar fi vrut să audă, oare, că respectivul era însuşi George Călinescu? Haida-de!)

- „Ion Petre, domnule învăţător! (noi îi ziceam Ioanciu).

- „De ce te-ai dat drept George Călinescu, elev?

- „Nu m-am dat nimic, domnule învăţător. N-am fost eu acela....

- „Minţi! Şi, pleosc! Palma învăţătorului mută falca dreaptă a lui Ioanciu din loc.

Cei din clasă, aveam să asistăm la un moment neprevăzut. Ioanciu se făcu alb ca varul mai întâi, apoi se clătină ca salcâmul bătut de vânt, şi în cele din urmă se prăbuşi la pământ, ca un trunchi retezat de fierul ascuţit al toporului. Nu era de glumit. Elevul Ion Petre, se zvârcolea pe duşumea, în spasmele unui ins cu simptome de epilepsie. I s-a strâns degetul mic între dinţi, a fost udat cu apă, şi apoi târât în bancă.

- „Nu vreţi, aşadar să spuneţi? Lasă că vedem noi....

Rând pe rând, am fost scoşi dinaintea clasei, vreo şapte elevi, toţi bănuiţi de meragiul Şucuri, cum că, ar fi cei care l-au însoţit la furat de morcovi, pe Ion Petre, cel prins, şi care se dăduse chipurile, drept elevul George Călinescu dintr-a IV-a. Stam în rând ca vacile la iesle, aşteptându-şi tainul.

- „Să vă aud! Care dintre voi au fost la furat morcovi? Ia zi, tu!....

Cel vizat, începu să plângă, spunând că n-a fost el acela şi nici nu a văzut pe nimeni dintre cei de faţă. Şi aşa toţi pe rând, am spus acelaşi lucru. Şi poate, n-am fi recunoscut, nici călcaţi în picioare.

- „Ahaaa! V-aţi înţeles cu toţii, să nu spuneţi?!....Ochii domnului învăţător se aţinti asupra unuia din clasă. Strigă din toţi plămânii: Şabedine, vino aici! Cel vizat din ultimul rând al clasei, se ridică în picioare şi păşi ca un ied la tăiere înaintea învăţătorului nostru.

- „Te duci în curtea şcolii şi-mi aduci câteva nuiele de liliac. Ai grijă să fie ceva mai groase, altfel, tu vei lua cunoştinţă cu ele. „Până aici ne-a fost” am gândit cu toţii. Ne frecam palmele la spate, cu degetele la mâini, cam pe acolo unde nu peste multă vreme, aveau să se ivească băşicile, de pe urma nuielelor. „Aici o să ne cânte şi nouă cucuveaua”, îmi spuneam. Pe Şabedin, care tocmai părăsise clasa, l-am fi vrut atârnat în ştreang, ori legat de târâşul plugului. Fericiţi cei care pot zbura, îmi spuneam. Arză-l focul cel viu şi pe meragiu, şi pe domnu învăţător. Una-două, aş fi înălţat din mâini şi, ţăşti, pe fereastră, în văzduhul de afară dacă am fi fost păsări. Dar din păcate nu eram păsări. „Dacă nu se poate, Doamne, prăbuşeşte acoperişul clasei peste noi, să scape cine poate, iar dacă nu, alege-s-ar praful, praful şi pulberea din meragiul Şucari. Mânca-l-ar viermii din creştet până-n tălpi”, gândeam. De-ar fi avut şi el copii, pesemne, ar şti ce e acum în sufletul nostru. Unii dintre noi, cei puşi în rând, îşi tot ştergeau nasul şi ochii cu mâneca hainei. Învăţătorul nostru îşi pierduse răbdarea. Deschidea uşa şi privea, când în afară (sosirea lui Şabedin), când pe fereastră (doar, doar l-o zări venind). Când uşa clasei s-a deschis larg,  şi l-am zărit pe Şabedin, colegul nostru, gâfâind în prag, am crezut că ne-a sunat ceasul la toţi.

- „Domnu învâţător... domnu învăţător... se bâlbâi elevul. Calul...calul... a intrat în grădina şcolii şi... a călcat totul în picioare... n-am putut să-l dau afară.

- „Ceee? Ce-i cu calul? a tunat învăţătorul nostru.

- „A distrus tot...tot...tooot!

Vă închipuiţi ce a urmat, dacă aţi şti, că, şcoala noastră avea una dintre cele mai frumoase grădini de zarzavat, nu numai din CAP, dar şi din sat. Învăţătorul nostru era autorul ei, şi se mândrea cu grădina şcolii. Se lăuda cu ea şi preşedintele de CAP. În câteva clipe, întreaga clasă se afla în curtea şcolii, urmată de învăţătorul ei şi meragiul Şucuri. Poarta grădinii şcolii era dată deoparte, iar calul meragiului păştea nestingherit printre răsaduri. Ciudat, însă, brazdele fuseseră culcate palangă la pământ sub copitele calului, ca şi cum acesta, o dată intrat în grădina şcolii, se pornise să zburde şi să treiere grădina de-a lungul şi de-a latul. Cum, eu eram unul dintre cei scoşi dinaintea clasei, aflat ceva mai în urmă, priveam nedumerit agitaţia învăţătorului şi pe a meragiului care se luase de păr, şi nu-mi luam ochii de la colegul nostru Şabedin, care, privea senin şi împăcat toată scena, mulţumit că, printr-un fapt numai de el ştiut, salvase de la o tragedie (prin alt dezastru) nişte prieteni. Nu m-am îndoit nici o clipă, că, el provocase tot ceea ce urmase, în puţinele clipe când învăţătorul nostru, îl trimisese după acele nuiele de liliac.