„Aşa îl chema pe feciorul de împărat de demult: Şperlă”. Eu, când am
auzit de la mama, povestea aceasta, tare m-am minunat şi am dat fuga la bunica,
poate ea avea să mă lămurească „de ce se trezise într-o bună dimineaţă,
împăratul acela, cu mâhnirea-n coastă”.
- „Îl durea ceva bunico? am întrebat-o.
- „Vezi, dragul bunicii – m-a
luat ea în poala ei, lângă acel caer şi fus, care pesemne, torceau singure
poveştile încă nespuse. Îl durea, dragul bunicii, tot ceea ce nu văzuse şi nu
auzise, tot ceea ce se petrecea sub ochii lui, dar el nu avea încă ochi să vadă
şi nici urechi să audă, până ce nu i se înfăţişase dinainte Şperlă Voinicul.
Pesemne, nu trecuse încă prin viaţa fără de moarte”.
Aşteptam ca bunica, să-mi descrie
lanul de grâu, tolba cu săgeţi, arcul gata să fie întins, greierii care încă
mai ţârâiau în liniştea de dinaintea minunatelor întâmplări ce avea să i se
ivească voinicului.
- „Numai Dumnezeu, e cel care le
ştie pe toate, copile! o auzeam pe mama, torcând fuior după fuior, lâna pe
răşchitoare. Am înţeles, că, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, trebuia să
citesc cam tot ce exista în casă, în biblioteca sătească, la prieteni... Aveam,
drept pildă, dăruirea până la extreme a lui Iov biblicul, cel care nu tăcea o
clipă şi se întreba continuu, se răzvrătea împotriva şovăielilor sale, se
supunea poruncii Celui-de-Sus şi se apăra prin fiecare gest de tot ceea ce îi
era străin. Îl aveam în suflet pe Şperlă, în cuget pe Iov, ce-mi mai lipsea? Puterea
de a răsturna un mit don-quijotesc nu e la îndemâna oricărui copil. Citisem
până la vârsta de 13 ani, cam tot ce cuprindea în raftul bibliotecii din satul
natal. De altfel, o bibliotecă micuţă, de circa 200-300 de volume. Ceea ce
găsisem acolo, nu mă mai mulţumea. Auzisem, că, în comună, la circa 5 km de
satul meu, se găsea o bibliotecă mult mai mare şi bine dotată. Într-o bună zi,
am dezlegat măgăreaţa de la zarzărul din curtea casei şi am pornit cu încredere
spre Comana, o comună aflată la 4-5 km de satul nostru. Când am intrat în
biblioteca din comună, am împietrit. Pe toţi pereţii, în rafturi, mă aşteptau
cărţi ce nu fuseseră niciodată citite. Am alunecat printre rafturi de parcă
eram legat la ochi cu un fir de iarbă norocos. Am ales la întâmplare vreo 7
cărţi, pe care le-am cărat cu braţul până la măsuţa bibliotecarei. Am văzut
dintr-o dată, cum bibliotecara, face ochii mari, de parcă ar fi fost atentă la
picăturile mele de sudoare căzând în această aşteptare încordată, într-o
fântână de mare adâncime: pic! pic...piiic!....
- „Şapte cărţi deodată? am
auzit-o, mirându-se. Da, cine te crezi copile? Aici în comună, n-a trecut unul,
de 4-5 cărţi, într-un an de zile. Şi, vii tu, şi te accept eu, pe baza
carnetului de elev, că poţi împrumuta o carte de la noi. Iar tu?... Ai vrea cu
duioşie să te ştie lumea, că, dintr-o singură lovitură ai omorât şapte
muşte?...
- „Ăla era Croitoraşul cel Viteaz, am avut curajul să ripostez.
- „Aşa? Aşaa...uite că ştii! Te
crezi în stare să le citeşti pe toate şapte? Ascultă la mine. Poţi citi tot ce
se află pe raftul bibliotecii, poţi devora filozofi, scriitori, poeţi... dar
dacă nu-i vei băga aici (îmi arată cu degetul mare un locuşor sub podoaba
capilară), nu-ţi va folosi la nimic.
- „Ştiţi... m-am bâlbâit, luat
prin surprindere. Fac acest drum, o dată pe săptămână şi am crezut că pot
împrumuta tot atâtea cărţi câte pot citi în acest timp, doar nu vin în fiecare
zi...
- „Uite ce-i băiete! Ia două
cărţi (mi le împinse cu două degete pe primele două) şi mai vedem”. Cu cele
două cărţi la subsuoaraă am dezlegat de la salcâmul din faţa bibliotecii,
măgăreaţa, şi am pornit foarte dezamăgit către sat. Ajuns la marginea comunei,
mi-am pus în aplicare, planul la care mă tot gândisem pe drum. Am descălecat la
marginea comunei, într-un şanţ cu ierburi, sub nişte salcâmi răcoroşi şi, în
timp ce măgăreaţa păştea alături, m-am pus pe citit. În câteva ore am dat gata
cele două cărţi împrumutate. M-am înapoiat apoi la biblioteca din Comana şi
m-am înfăţişat dinaintea domnişoarei bibliotecare:
- „Am venit să le înapoiez. Le-am
citit pe drum şi mă simt îndreptat să cer şi altele.
- „Daaa? se grăbi domnişoara
bibliotecară, făcând ochii mari. Şi, zici că le-ai citit? Povesteşte-mi ce ai
înţeles! Se aşeză comodă pe scaun, aşteptând să mă vadă prefăcut în nisip căzut
la pământ. Am început să-i descriu cele citite. Înţelesesem ce mi se cerea. Că,
omul-care-spune, trebuie să se situieze cât mai aproape de înţelegerea
omului-care-scrie, că, orice neînţelegere între cei doi, poate însemna, pur şi
simplu, o catastrofă de neiertat. Ce-i drept, bibliotecara m-a ascultat cu
luare aminte. Din când în când, făcea ochii mari, nevenindu-i să creadă, că, în
faţa ei se află un copil şi nu un elev scos la tablă de învăţătorul său.
- „Bine, binee...mai convins!
Atunci, uite cum facem... Împinse cu braţul, teancul cărţilor refuzate mai
înainte şi pe care încă nu avusese timp să le retrimită înapoi în rafturi, după
care îmi semnă fişa, spunând: Rămâne între noi! Vii şi le înapoiezi după o
săptămână, dar, nu mai iei altele, dacă nu-mi răspunzi la unele întrebări cu
privire la conţinutul lor. E clar?... Am luat teancul de cărţi sub braţ, am
semnat repede de primire şi după ce i-am sărutat mâna, am luat-o din loc. M-a
privit ca pe ceva neobişnuit, dar cu un surâs de bunăvoinţă. Şi, mereu am
căutat să fiu punctual la întâlnire. Săptămânal returnam cărţile împrumutate.
Răspundeam la întrebările puse şi plecam de acolo cu alte 7 cărţi sub braţ.
M-am trezit spre toamnă, după vreo 200-300 de cărţi citite, că, nici nu am avut
timp să-mi leg măgăreaţa salcâm, că şi sunt luat de mână de către domnişoara
bibliotecară şi condus la şcoala din comună. Purtam pantaloni scurţi, o
cămăşuţă uzată de soare, dar mă simţeam precum eroul de la Termophile. Când am
pătruns în clasa celor de o seamă cu mine, bibliotecara m-a condus pe podiumul
de la catedră şi, după câteva cuvinte avute cu un domn învăţător cu părul alb,
s-a adresat copiilor din clasă, celor pe care îi vedeam cum începuseră să-şi
ridice busturile din bănci, sperând că vor asista la anchetarea unui infractor
prins în livada CAP-ului de vizavi.
- „Acesta este elevul C. din
satul apropiat Tătaru. Cu greu m-a convins să-i împrumut cărţi de citit din
biblioteca comunei. Şi, totuşi, în cele din urmă, am acceptat, având în vedere
rugăminţile lui insistente. Am crezut, că, acest copil mă va trage pe sfoară,
şi mă va lipsi de primele cărţi împrumutate. Am mizat doar pe cuvântul lui şi
un carnet de elev pe care l-am oprit la mine. Dacă unul dintre voi, nu are la
biblioteca noastră, până acum, măcar 5-6 cărţi împrumutate, să nu mai spun şi
citite, ei bine, acest copil străin m-a uimit pe mine mai întâi, apoi pe domnul
învăţător, care, iată aici de faţă, n-a crezut aşa ceva şi a vrut să-l cunoască
personal”. Copii din clasa aceea începuseră dintr-o dată a se face mici, mici
de tot, de parcă ar fi vrut să se ascundă cu pupitrele băncilor, cu tot.
- ... „Mi-a citit până acum
aproape trei sute de cărţi, şi despre toate mi-a povestit câte ceva... continuă
domnişoara bibliotecară. Am vrut să-l cunoaşteţi şi voi, şi să-i urmaţi pe cât
se poate, exemplul. Învăţătorul acela, mi-a strâns apoi mâna şi după ce m-a
mângâiat pe după cap, am părăsit clasa, de am putut să mă înapoiez călare pe
măgăreaţă, spre satul meu. Îmi vuiau în cap, eroii cărţilor citite, dar
niciunul nu se asemăna, cred, cu mine, atunci. Astăzi, ascultând cântarea
acestei amintiri îndepărtate, cu înţeles pentru tot ce s-a petrecut atunci,
cred că singura asemănare, între mine şi eroii cărţilor cărate cale de 4-5 km,
dus- întors, era doar Şperlă Voinicul, de care aminteam mai la început. Se
pare, că, încă de pe atunci, am început a scutura căpăstrul armăsarului din
lada cu zestre a literaturii şi aşterne pe cale, viforniţa unor cuvinte care
m-au ajuns abia acum, din urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu