marți, 31 ianuarie 2012

86. Un Şperlă Voinicul, de demult.

   „Aşa îl chema pe feciorul de împărat de demult: Şperlă”. Eu, când am auzit de la mama, povestea aceasta, tare m-am minunat şi am dat fuga la bunica, poate ea avea să mă lămurească „de ce se trezise într-o bună dimineaţă, împăratul acela, cu mâhnirea-n coastă”.
- „Îl durea ceva bunico? am întrebat-o.
- „Vezi, dragul bunicii – m-a luat ea în poala ei, lângă acel caer şi fus, care pesemne, torceau singure poveştile încă nespuse. Îl durea, dragul bunicii, tot ceea ce nu văzuse şi nu auzise, tot ceea ce se petrecea sub ochii lui, dar el nu avea încă ochi să vadă şi nici urechi să audă, până ce nu i se înfăţişase dinainte Şperlă Voinicul. Pesemne, nu trecuse încă prin viaţa fără de moarte”.
Aşteptam ca bunica, să-mi descrie lanul de grâu, tolba cu săgeţi, arcul gata să fie întins, greierii care încă mai ţârâiau în liniştea de dinaintea minunatelor întâmplări ce avea să i se ivească voinicului.
- „Numai Dumnezeu, e cel care le ştie pe toate, copile! o auzeam pe mama, torcând fuior după fuior, lâna pe răşchitoare. Am înţeles, că, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, trebuia să citesc cam tot ce exista în casă, în biblioteca sătească, la prieteni... Aveam, drept pildă, dăruirea până la extreme a lui Iov biblicul, cel care nu tăcea o clipă şi se întreba continuu, se răzvrătea împotriva şovăielilor sale, se supunea poruncii Celui-de-Sus şi se apăra prin fiecare gest de tot ceea ce îi era străin. Îl aveam în suflet pe Şperlă, în cuget pe Iov, ce-mi mai lipsea? Puterea de a răsturna un mit don-quijotesc nu e la îndemâna oricărui copil. Citisem până la vârsta de 13 ani, cam tot ce cuprindea în raftul bibliotecii din satul natal. De altfel, o bibliotecă micuţă, de circa 200-300 de volume. Ceea ce găsisem acolo, nu mă mai mulţumea. Auzisem, că, în comună, la circa 5 km de satul meu, se găsea o bibliotecă mult mai mare şi bine dotată. Într-o bună zi, am dezlegat măgăreaţa de la zarzărul din curtea casei şi am pornit cu încredere spre Comana, o comună aflată la 4-5 km de satul nostru. Când am intrat în biblioteca din comună, am împietrit. Pe toţi pereţii, în rafturi, mă aşteptau cărţi ce nu fuseseră niciodată citite. Am alunecat printre rafturi de parcă eram legat la ochi cu un fir de iarbă norocos. Am ales la întâmplare vreo 7 cărţi, pe care le-am cărat cu braţul până la măsuţa bibliotecarei. Am văzut dintr-o dată, cum bibliotecara, face ochii mari, de parcă ar fi fost atentă la picăturile mele de sudoare căzând în această aşteptare încordată, într-o fântână de mare adâncime: pic! pic...piiic!....
- „Şapte cărţi deodată? am auzit-o, mirându-se. Da, cine te crezi copile? Aici în comună, n-a trecut unul, de 4-5 cărţi, într-un an de zile. Şi, vii tu, şi te accept eu, pe baza carnetului de elev, că poţi împrumuta o carte de la noi. Iar tu?... Ai vrea cu duioşie să te ştie lumea, că, dintr-o singură lovitură ai omorât şapte muşte?...
- „Ăla era Croitoraşul cel Viteaz,  am avut curajul să ripostez.
- „Aşa? Aşaa...uite că ştii! Te crezi în stare să le citeşti pe toate şapte? Ascultă la mine. Poţi citi tot ce se află pe raftul bibliotecii, poţi devora filozofi, scriitori, poeţi... dar dacă nu-i vei băga aici (îmi arată cu degetul mare un locuşor sub podoaba capilară), nu-ţi va folosi la nimic.
- „Ştiţi... m-am bâlbâit, luat prin surprindere. Fac acest drum, o dată pe săptămână şi am crezut că pot împrumuta tot atâtea cărţi câte pot citi în acest timp, doar nu vin în fiecare zi...
- „Uite ce-i băiete! Ia două cărţi (mi le împinse cu două degete pe primele două) şi mai vedem”. Cu cele două cărţi la subsuoaraă am dezlegat de la salcâmul din faţa bibliotecii, măgăreaţa, şi am pornit foarte dezamăgit către sat. Ajuns la marginea comunei, mi-am pus în aplicare, planul la care mă tot gândisem pe drum. Am descălecat la marginea comunei, într-un şanţ cu ierburi, sub nişte salcâmi răcoroşi şi, în timp ce măgăreaţa păştea alături, m-am pus pe citit. În câteva ore am dat gata cele două cărţi împrumutate. M-am înapoiat apoi la biblioteca din Comana şi m-am înfăţişat dinaintea domnişoarei bibliotecare:
- „Am venit să le înapoiez. Le-am citit pe drum şi mă simt îndreptat să cer şi altele.
- „Daaa? se grăbi domnişoara bibliotecară, făcând ochii mari. Şi, zici că le-ai citit? Povesteşte-mi ce ai înţeles! Se aşeză comodă pe scaun, aşteptând să mă vadă prefăcut în nisip căzut la pământ. Am început să-i descriu cele citite. Înţelesesem ce mi se cerea. Că, omul-care-spune, trebuie să se situieze cât mai aproape de înţelegerea omului-care-scrie, că, orice neînţelegere între cei doi, poate însemna, pur şi simplu, o catastrofă de neiertat. Ce-i drept, bibliotecara m-a ascultat cu luare aminte. Din când în când, făcea ochii mari, nevenindu-i să creadă, că, în faţa ei se află un copil şi nu un elev scos la tablă de învăţătorul său.
- „Bine, binee...mai convins! Atunci, uite cum facem... Împinse cu braţul, teancul cărţilor refuzate mai înainte şi pe care încă nu avusese timp să le retrimită înapoi în rafturi, după care îmi semnă fişa, spunând: Rămâne între noi! Vii şi le înapoiezi după o săptămână, dar, nu mai iei altele, dacă nu-mi răspunzi la unele întrebări cu privire la conţinutul lor. E clar?... Am luat teancul de cărţi sub braţ, am semnat repede de primire şi după ce i-am sărutat mâna, am luat-o din loc. M-a privit ca pe ceva neobişnuit, dar cu un surâs de bunăvoinţă. Şi, mereu am căutat să fiu punctual la întâlnire. Săptămânal returnam cărţile împrumutate. Răspundeam la întrebările puse şi plecam de acolo cu alte 7 cărţi sub braţ. M-am trezit spre toamnă, după vreo 200-300 de cărţi citite, că, nici nu am avut timp să-mi leg măgăreaţa salcâm, că şi sunt luat de mână de către domnişoara bibliotecară şi condus la şcoala din comună. Purtam pantaloni scurţi, o cămăşuţă uzată de soare, dar mă simţeam precum eroul de la Termophile. Când am pătruns în clasa celor de o seamă cu mine, bibliotecara m-a condus pe podiumul de la catedră şi, după câteva cuvinte avute cu un domn învăţător cu părul alb, s-a adresat copiilor din clasă, celor pe care îi vedeam cum începuseră să-şi ridice busturile din bănci, sperând că vor asista la anchetarea unui infractor prins în livada CAP-ului de vizavi.
- „Acesta este elevul C. din satul apropiat Tătaru. Cu greu m-a convins să-i împrumut cărţi de citit din biblioteca comunei. Şi, totuşi, în cele din urmă, am acceptat, având în vedere rugăminţile lui insistente. Am crezut, că, acest copil mă va trage pe sfoară, şi mă va lipsi de primele cărţi împrumutate. Am mizat doar pe cuvântul lui şi un carnet de elev pe care l-am oprit la mine. Dacă unul dintre voi, nu are la biblioteca noastră, până acum, măcar 5-6 cărţi împrumutate, să nu mai spun şi citite, ei bine, acest copil străin m-a uimit pe mine mai întâi, apoi pe domnul învăţător, care, iată aici de faţă, n-a crezut aşa ceva şi a vrut să-l cunoască personal”. Copii din clasa aceea începuseră dintr-o dată a se face mici, mici de tot, de parcă ar fi vrut să se ascundă cu pupitrele băncilor, cu tot.
- ... „Mi-a citit până acum aproape trei sute de cărţi, şi despre toate mi-a povestit câte ceva... continuă domnişoara bibliotecară. Am vrut să-l cunoaşteţi şi voi, şi să-i urmaţi pe cât se poate, exemplul. Învăţătorul acela, mi-a strâns apoi mâna şi după ce m-a mângâiat pe după cap, am părăsit clasa, de am putut să mă înapoiez călare pe măgăreaţă, spre satul meu. Îmi vuiau în cap, eroii cărţilor citite, dar niciunul nu se asemăna, cred, cu mine, atunci. Astăzi, ascultând cântarea acestei amintiri îndepărtate, cu înţeles pentru tot ce s-a petrecut atunci, cred că singura asemănare, între mine şi eroii cărţilor cărate cale de 4-5 km, dus- întors, era doar Şperlă Voinicul, de care aminteam mai la început. Se pare, că, încă de pe atunci, am început a scutura căpăstrul armăsarului din lada cu zestre a literaturii şi aşterne pe cale, viforniţa unor cuvinte care m-au ajuns abia acum, din urmă.        

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu