82. Caprele din pădure (Satiră)

                                                                             Motto:

                                                                       După lungi războaie, multă ceartă,

                                                                            Căpeteniile părţilor iară

                                                                       Se împacă între sine şi se iartă

                                                                            Dar cine rămâne de măscară?

                                                                       Norodul! prin a cărui silinţă

                                                                       Ei ajunseră la cea putinţă!

                                                                 Ion Budai-Deleanu (Ţiganiada: C. X v. 68)        

   Tare demult, în pădurea de care e vorba aici, caprele alcătuiau un guvern ales în mod democratic de toate animalele locuitoare. Ţapul cel bătrân şi chior, era, la vremea la care se referă povestea, şeful turmei. Chior nu era el, spuneau masele, doar că un ochi privea spre locurile unde ascundea el pentru ai lui păşunea cea grasă, iar cu celălalt privea drept înainte, fulgerându-le pe oiţele nesăţioase. De aceea, caprele începuseră de la o vreme a se căţăra pe cele mai înalte culmi şi stânci, înfruptându-se din lăstărişul cel bogat în clorofilă. Fapt pentru care, oiţele se adunară în lunca pădurii şi începură a protesta. Câinii instruiţi cu diversiunea şi porcii rozalii (care mai trădaseră odată) se amestecară şi ei printre oiţe, susţinându-le protestul. Pentru lupii violeţi, momentul acesta constitui un bun prilej, de a se aduna în hoarde, şi noaptea ieşeau la drumul mare prin pădure, în căutare de oiţe rătăcite. E drept, nu prea le picau mare lucru, deoarece bizonii negri trimişi de ţapul şef, stăteau în letargie dinaintea turmei de oiţe, şi rar se încumetau a izbi cu coarnele în grămada de mioare, fugărindu-le pe unele mai sperioase înspre colţii lupilor. Dar, de toate astea, puţin le păsa lor, caprelor. Ele aveau acolo în mijlocul pădurii o căsuţă încălzită şi nimic nu le lipseau. Citeau presa şi articolele scrise de purceluşa de guinee le mai linişteau. Deschideau televizoarele şi se amuzau împreună la talk-show-ul guzganului bonapartist. E drept, că, la început, caprele au crezut că e doar o glumă, dar protestul oiţelor şi câinilor, continua şi pe vreme de ploaie şi pe vreme de vânt năpraznic. Şi, deşi trimiseseră nişte porci rozalii (cărora li se mărise tainul de tărâţe), de se amestecară prin mulţime, cu scopul de a sparge manifestarea nemulţumiţilor strânşi în lunca pădurii, protestul încă nu fusese anihilat după cum se aşteptau caprele. Speranţa caprelor era în ţapul cel bătrân şi chior, retras în ţarcul regal printre sfetnicii slugarnici, punând pesemne, ceva nemaipomenit la cale, de vreme ce încă nu se arăta. Dar, într-o seară au rămas caprele noastre fără pic de apă în vasele argintate. Era atât de întuneric afară, că nici una dintre ele nu se încumeta să plece după apă, la fântâna de la marginea pădurii. Şi, unde mai pui, bătea tare vântul şi foşneau îngrozitor frunzele copacilor din pădure. Cine să se încumete pe o vreme ca asta? Oiţele care le mai slujeau, scăpaseră şi ele la manifestarea din luncă. Atunci, una dintre capre, cea mai luminoasă şi vitează, care şi ieşise în faţa mieluşeilor reporteri, să reducă la tăcere protestul din luncă prin comunicate mincinoase, gândi că poate venise vremea să iasă în faţa tuturor prin faptele sale, care, de ce nu, trebuiau să o propulseze mare primăcăpreasă. Inspirată, a luat un sac în spinare (că nu se ştie de nu avea să o apuce ploaia pe drum), căldările în mâini, şi a pornit şovăielnic pe cărăruia ce ducea la fântână. Cerul era atât de înnorat, că abia se zărea cărarea cale de doi paşi. Începuse să plouă din senin, ba şi fulgera, şi bubuia tunetele prin tot cerul. Bine că luase sacul cu ea. O ferea deocamdată de ploaie. Şi, uite aşa: pâş! pâş!... prin iarbă, vâj!vâj!... frunzele prin copaci, auuu! auuuuuu!... vântul pe deasupra. Însă capra nu se întoarse din drum, mergea tot înainte. Deodată, la lumina fulgerelor, capra zări la marginea drumului un cap de lup. Un cap desprins de trupul său, zăcea la o margine de drum. S-a cam speriat capra noastră, de ce ne-am ascunde după degete şi n-am spune-o pe şleau, că, abia după ce şi-a scuipat în sân de trei ori, a decis să continuie drumul. Dar, mai întâi, ce şi-a zis:

-„Ia să bag acest cap de lup în sac, că poate mi-o fi de folos la ceva!”. A băgat capul în sac, după care a săltat sacul în spinare şi a pornit mai departe. Fântâna nu mai era aşa departe. Eheei! „Alta să fi fost în locul meu, precis s-ar fi întors fără apă în căldări”, gândea capra cea vitează şi, pesemne, era mulţumită de ea. Ajunsă sub lespezile fântânii, puse sacul jos şi scufundă ciutura. Pe când trăgea ciutura în sus, ochii îi rotea în toate părţile. Măiculiţăă!!! Ce-i văzură ochii, îi ridică părul pe spinare şi-i îngheţă sângele în vine. Luminiţe, luminiţe, scânteiau în toate tufişurile din jur. Erau lupii. Îşi aduse aminti că era renumită printre caprele din pădure, în strategii şi diversiuni de tot felul. Aşa că, numără la repezeală în gând, pe limba satanei, şi se adresă lupilor:

- „Hei! Nu cumva vă este sete şi vouă de vă holbaţi atâta?...

- „Ba! răspunseră lupii tineri. Şi, pe deasupra, tare foame. Şi am hotărât să te mâncăm”. Lupilor li se zăreau colţii şi le atârnau limbile de jumătate de cot în jos prin gurile căscate. Biata capră se şi vedea sfârtecată în bucăţi şi hăpăită de ceata lupilor nesătui. „Până aici mi-a fost! îşi zise capra. Îi veni însă o idee. Zise tare:

- „Ba eu am să vă rup gâtul la toţi! Cum le-am rupt gâturile şi celor zece fraţi ai voştri întâlniţi în drum. În timp ce tuna şi urla din toţi plămânii, capra se aplecase asupra sacului şi scoase capul de lup din sac de-l ridică ameninţător deasupra capului. Începu să numere: Unul!... Se aplecă făcându-se că azvârle capul după lespezile fântânii, dar îi dădu drumul jos şi cu piciorul îl aruncă înapoi în sac. Apoi, băgă mâna de scoase din nou capul de lup. Al doileaa!... Al treileaaa!... Şi tot aşa, până când ajunse cu număratul la zece, dar lupii care nu băgaseră de seamă şiretlicul caprei, şi cu toţii văzuseră cum deasupra capetelor lor se înălţau rând pe rând căpăţânile lupilor ucişi, se dădură uşor, uşor, înapoi, iar când simţiră că se îndepărtară suficient de capra cea fioroasă, o tuliră şi nu se mai opriră până în inima pădurii. „Acum e timpul” îşi zise capra. Apucă iute căldările cu apă şi haida-haida, înapoi, la căsuţa din pădure. Când ajunse la uşă, trase mai întâi cu urechea, să asculte ce se petrecea înăuntru.

-„Vai... vaai! se căinau unele dintre surate. Vai nouă! De ce am lăsat-o să plece pe biata noastră surioară. Tocmai pe ea. N-o să mai avem zile bune cu ţapul cel bătrân, dacă a mâncat-o lupii pe surioara noastră. Vai... vaaaai, nouă!” Atunci capra cea vitează, deschise uşa şi în uluiala caprelor de tot felul, zise:

- „Iată-mă! Şi aflaţi, că nu lupii m-au mâncat pe mine, ci eu i-am hăpăit pe ei...

- „Am mai auzit noi minciuni, că, de, suntem cele mai tari în aşa ceva, dar nici aşa scorneli drăguţă!

- „Scorneli? Scorneli aţi zis?  Şi, nici una, nici două, băgă mâna în sac şi scoase capul de lup. Priviţi aici!

La vederea capului de lup toate caprele, ţuşti: care pe sub mese, care sub paturi, care prin hornuri. Pe unde nimereau. Capra cea vitează, ţopăia şi se arunca cu căpăţâna de lup după suratele înfricoşate. Şi, pune-te pe râs; şi râzi, şi râzi... Mai, apoi, caprele înţeleseră că fuseseră trase pe sfoară şi, cu coada între picioare, ruşinate, au trebuit să recunoască că nu-s decât nişte fricoase şi nişte proaste, şi-i recunosc suratei lor, dreptul de a le fi primăcăpreasă... mulţi, mulţi ani de acum înainte.

   Povestea nu spune însă nimic despre planul ţapului cel bătrân şi chior. Noi credem că a tras cu urechea şi ochiul cel bun, că, a luat aminte la toate cele petrecute în căsuţa caprelor şi pesemne, coace şi el ceva în ţarcul său regal, ceva asemănător în legătură cu oiţele şi câinii strânşi în lunca pădurii. Asta, pentru că, în bizoni şi porci nu poţi avea încredere, atâta timp, cât şi ei jinduiesc pe mai departe a lua locul caprelor, şi a se căţăra sus pe culmi şi stânci, la stufărişul cel bogat în clorofilă. Dar, de! Noua orânduială, nu e pentru toţi.