Dickens, îmi aduce (din când în
când) aminte, de acele nopţi petrecute de Pip, prin mlaştini, când, încă mai
răsărea luna plină. Mi-au rămas vii în memorie, acele imagini cu acele năluci
de pe linia orizontului de dincolo de mlaştini, unde se vedea „o fâşie
luminoasă de cer”, o fâşie care acoperea luna mare şi roşie. Totul, dura foarte
puţin. Asta, pentru că luna, în cele din urmă, se ascundea undeva pe după o
pâclă de nori. Nu mi-am închipuit altfel, o mlaştină înfricoşătoare ca cea din
„Marile speranţe”: cu aburi alergând pe deasupra tufelor şi smârcurilor, şi
luna sus ca un felinar pâlpâind după terminarea gazului, iar doi ochi (neapărat
de ocnaş) pândind la marginea drumurilor, undeva lângă o magherniţă coşcovită
de ploi şi părăsită de oameni. Ar părea un vis totul, dacă memoria nu ar
închide în ea, ceea ce vreau acum a arăta şi cititorului. Şi, poate, nici nu
mi-aş fi amintit de acel vis, deoarece uitarea „e necesară (acum) pentru ca
faptele să se împlinească” (după cum zicea J.L.Borges). Şi, mie memoria, îmi
sugerează, că, astfel de întâmplări ori istorii, le vom povesti fără încetare,
cu neînsemnate variaţiuni ale narării. Şi, ce ar fi mai important şi mai măreţ,
în relatarea unei întâmplări oarecare? Să-i trăieşti integritatea, pulsul şi
vibraţia clipei - aţi răspunde voi. Dincolo de păduricea de salcâmi, undeva în
câmpurile unde-şi aveau sătenii mei viile, bunicul mă luă într-o noapte, să
prindem vulpea care tot da târcoale coteţelor de găini din sat. Îşi instalase o
colibă, undeva, la marginea viei sale, în plin câmp, unde pusese ca momeală,
câteva păsări jumulite şi nişte porumbei vii legaţi de picioare cu un capăt al
sfoarei ce se termina la câte un capăt de par. Fâlfâitul aripilor făcute de
porumbeii care încercau să se desprindă de parii de care erau legaţi, după
spusele bunicului, puteau ademeni în plină noapte vulpea care bântuia prin
acele locuri. Îmi era milă de porumbeii aleşi drept momeală, dar, aveam
încredere în bunicul, că lucrurile nu se puteau termina prost pentru ei. La
urma urmelor, ascunşi între pereţii colibei cu înveliş din paie, învelit în
şuba bunicului, şi cu el alături, nu aveam decât a ciuli urechile, când la
zbârnâitul porumbeilor (ce încercau să se desprindă din laţul strâns de
picioare, după care imediat urma ecoul unui zbor frânt prin troienele de
zâpadă), când la marginile puieţilor de salcâm, dinspre care credeam eu, că are
să se ivească vulpea. Nu ştiu câte nopţi s-au scurs fără să se întâmple mai
nimic, doar urechile noastre, ciulite către orice zgomot, pot spune. „Închipuiţi-vă
în puterea nopţii, că nici greierii/ nu mai îndrăznesc să ţârâie,/ c-ar pica
cerul pe ei, aşa e de linişte”, spune undeva Marin Sorescu. Aşa ar fi fost,
dacă nu era iarnă. Mi-aş fi spus şi eu, precum Razumihin al lui Dostoievski: „Şi
ce de idei îmi treceau uneori prin minte”. Nopţile alea au şlefuit câte ceva
printre gândurile poetului aflat atunci în mine. Dar cui îi păsa! Bunicul era
alături şi capcanele lui aveau să atragă vulpea către laţul ce i se întinsese.
Într-o seară, pe când băteam cărarea spre locul nostru de pândă, am întâlnit un
grup format din trei vânători. I-au arătat bunicului trofeele vânate în după
amiaza acelei zile: câţiva iepuri şi o vulpe roşcată.
- Unde aţi vânat-o? a tresărit
bunicul.
- Tocmai dădea roată viei dinspre
păduricea de colo...”, au arătat vânătorii cu palma îndreptată în zare.
Bunicul n-a zis nimic. A pipăit
blana roşcată apoi le-a urat:
- Rămâneţi cu bine, noi doi –
arăta înspre mine – vom vâna diseară o vulpe aciuată prin aceste locuri. L-am
privit cu mirare în seara aceea pe bunicul, întrucât se aşezase dinaintea
colibei pe un braţ de paie şi nu mai avea chef să agaţe sforile la porumbei, în
parii înfipţi prinprejur.
- Nepoate! mi-a zis. Vulpea aia
era trofeul visului meu, flacăra visului meu era... Şi acum nu mai înseamnă
nimic. Privea în zare, de parcă ar fi văzut uliul care-i răpise visul.
- De ce bunicule?
- Am văzut-o, ea era. În mâinile
vânătorilor aceia. De acum încolo, visele, vor rămâne numai vise. Şi ne-am
întors spre casă, dar fără trofeul unui asemenea vis la cingătoare. Cu gândul,
însă, la versurile poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada: „Au spus că după
noapte vin zorii/ şi iubirea/ apoi./ Dar noaptea stăruie şi nu se luminează”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu