75. Fata din depărtări

 Uneori, totul pare a se fi întâmplat atât de demult, în aşa felca nimeni să nu-şi mai aducă aminte care a fost cetatea în care poetul şi-a scuturat pe lespezi, sandalele pline de colbul drumului parcurs până acolo. Când nu mai ai amintiri, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra, şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. Fără amintiri, ce reazem vom mai născoci în afară de tristeţea care ne-a rămas de la acestea? Cioran îşi imagina, cândva, cam cum ar arăta un filozof faţă de poezia şi filozofia sa, faţă de suferinţa şi singurătatea în care nu se află decât el şi întreaga cunoaştere. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. În lipsa lui, mă îndrept spre acea luminiţă a amintirilor şi acea poezie care îmi va suplini lipsa acelei flăcări palide. Poate şi fac asta, din teama de a nu rătăci prin întunericul acestei lumi şi a nu da de nimeni. O astfel de lumină, mă îndreaptă din nou spre anii începuturilor mele literare. Belkis, era numele unei fete de tătar din satul meu. Mi-a fost colegă de şcoală generală. O dată, chiar colegă de bancă. Dacă era frumoasă? Ehei! Frumuseţea ei era o enigmă. Nu te puteai decide, ce avea tătăruşca aceea mai minunat în înfăţişare. Ochii? Sprâncenele? Trupul mlădios? Mersul ca de gazelă? Glasul fermecător? Chemarea din priviri? Mi-a rămas în memorie aerul ei de prinţesă din gesturile pe care le făcea când vorbea. Citind pe vremea aceea poveştile Şeherezadei, din cărţile răstălmăcite de Eusebiu Camilar, am asemănat-o cu prinţesa Bedrel-Budur din povestea lui Aladin cel cu lampa fermecată. Mă simţeam atras de ea, ca de o soră geamănă. Poate, unde mama (mai în glumă, mai în serios), spunea că m-a luat odată la câmp într-un cărucior improvizat făcut de tata din scândură de brad. Nu avusese cu cine mă lăsa acasă. Ori Bunica (pesemne), era plecată în satul vecin la fetele ei, ori, femeile din sat, fuseseră scoase cu forţa de către brigadierul de CAP, nu mai ştiu. Acolo, la capătul ogorului, mama îmi dădea lapte de la sân, mă culca în cărucior, lua apoi sapa de coadă, înaintând pe urma femeilor plecate deja pe rândurile de ceapă. Dus şi întors, că nu erau brazdele atât de lungi, încât să fiu lăsat doar cu păsările cerului. Apoi revenea din nou la cărucior. Uneori, mă găsea plângând, flămând şi agitat. Odată, înaintând pe rând, mai încet decât celelalte femei, m-a găsit în braţele unei femei tătăroaice, una pe nume Pakize, care o linişti pe mama, spunând că m-a luat la sânul ei şi m-a hrănit regeşte. Pakize, era mama lui Belkis. Mama o spusese în glumă, pesemne să mă pună la respect, că prea eram tartorul celor de prin casă, ori chiar fusese adevărat. Cine mai ştie? Eram îndrăgostit pe ascuns de Belkis, cum poate fi un şcolar timid şi lipsit de curaj. Cred că-mi făcusem din această taină, un portret imaginar căruia începusem a-i dedica primele poezii. Mai târziu, descoperindu-l pe Dostoievski, furat cu gândurile între Nastasia Filipovna şi tătăruşca Belkis, aş fi vrut şi eu să fi fost prinţul Mâşkin şi Nastasia Filipovna, Belkis. Se poate spune că Mâşkin a iubit-o (dintre Daria şi Nastasia) cel mai mult pe Nastasia Filipovna contemplându-i portretul. Dar după cum mărturisise, era o dragoste-milă. Era acel „sentiment apăsător şi dureros”, de compasiune sfâşietoare „soră cu suferinţa”. Chiar să o fi iubit Mâşkin pe Nastasia, cu acea dragoste pe care ţi-o reclamă „un copil plăpând şi bolnăvicios”, cum gândeşte la un moment dat? Gând care m-a pus tare mult în încurcătură, la acea vreme, eu nefiind altceva, decât o astfel de întruchipare romanescă. Aş fi vrut să fiu măcar în pielea lui Tom Sawer al lui Mark Twain, care cel puţin, fusese răsplătit cu o nevinovată sărutare din partea unei colege. Şi, ce se mai lăudase acesta, prietenului său Haklebery Finn, cu trofeul  său! Vedeţi însă, cum trec anii? Când limba mea vorbeşte despre vreo iubită, pe faţă îmi stăruie ape tulburi şi umbre de flăcări rotitoare, iar tot corpul mi-e prins în ceva nelămurit. Şi, cu tot fumul lumânării cu care încerc a da de capătul poveştii mai departe, ce se ridică spre cer precum gândurile pe care le-am tot înghesuit printre vise, tot înăuntrul zalei de iubiri am rămas ferecat, de nu mă mai pot mişca acum în libertatea acelor vremuri de demult. Şi, mereu am tot încercat să reiau povestea de la capăt. Aşa cum o fac şi acum. Spuneam că au trecut anii. Şi că niciodată n-aş fi amintit de tătăruşca Belkis, dacă, întâmplarea nu mi-ar fi scos-o înainte, tocmai într-o bună zi când fericirea mă aruncase şi pe mine la picioarele lui Dumnezeu. Era cam în ultimul an de liceu. Tocmai scrisesem o povestioară despre bunicul şi bostănăria lui, iar aceasta îmi fusese publicată ca debut senzaţional în paginile revistei „Tomis”, nr. 4/1972. Şi, imediat după această întâmplare, sosise şi răspunsul pentru nişte poezii, de la Fănuş Neagu, redactor pe atunci la revista „Luceafărul”, care îmi răspundea la poşta redacţiei: „Mă simt răzbunat pe toţi munţii de hârtie cenuşie. Vom publica în curând, pe acest tânăr poet, venit în poezie cu marea în suflet”. Mă aflam pe bulevardul Tomis din Constanţa, pluteam spre port cu revistele sub braţ, sub uluiala în care mă aruncase Fănuş Neagu. Pesemne aveam lacrimi adevărate pe obraji şi în ochi, că n-am zărit cine şi de ce mă înhăţase deodată de un braţ:

- „Hei, ce faci? Ia uite, pe cine vedem noi aici! Da, ce-i cu tine, ai păţit ceva?”

La început, mi se păruse două vrăbiuţe gureşe, în spatele meu. Erau însă, două fete cochet îmbrăcate, care iradiau bucuria unor adolescente îndrăgostite de aerul primăvăratic al zilei. Pe una dintre ele am recunoscut-o. Era Belkis. Tătăruşca de care mă îndrăgostisem în satul meu natal. Tot ea, era şi cea care mi se adresase. Cealaltă, îi semăna, dar îmi era străină. Au rămas uimite, să afle că cineva poate să plângă şi de fericire. Le-am arătat cele două reviste literare, de nu mai încăpeam (cum spune poetul) în pielea mea de tigru.

- „Aşa deci?! Trebuie să faci cinste pentru o astfel de întâmplare minunată!”, mi-au ciripit amândouă.

M-am bătut cu mâna peste buzunarele goale, drept răspuns.

- „Nu-i nimic, a râs Belkis. Ştiu eu că poeţii sunt săraci, şi n-au un ban prin buzunare. Aşa ni se spunea la şcoală despre Eminescu, mai ţii minte?... Facem noi cinste, doar suntem salariate… Dar… Mă împunse cu degetul în dreptul inimii: pentru asta va trebui să plăteşti cândva, cu ceva asemănător (lovi cu degetele în revistele ce le pusesem la locul lor, sub braţ). Adică, o poveste despre întâlnirea noastră… despre noi toţi trei, se corectă repede.

   Am fost împreună la o grădină de vară abia deschisă şi, întărit de amurguri trecute, şi cernit de aurore, mi-am descărcat visele într-o cosmogonie a sufletului cu simfonia gâzelor din florile pomilor ce împrejmuiau grădina de vară, de parcă aş fi fost un Mozart valsând prin alte ceruri pe clapele pianului. Sporovăiam de toate. M-am ţinut de cuvânt, mai târziu de la această întâmplare. Am purtat cu mine, manuscrisul unei povestiri intitulată „O fată din depărtări”, multă vreme, pe străzile oraşului, dar n-am mai întâlnit-o vreodată. Manuscrisul a rămas uitat pe o bancă, în dreptul falezei de la cazinou. Pesemne, ceţurile unui absolut wagnerian, ce aruncase peste mine timpul în care nimic nu se întâmplă şi nimic nu trece, dar, nici nu are iluzia curgerii lui pe lângă noi, dăltuise în mine, statuia uitării. Pesemne, tot ca o statuie, m-am desprins de pe bancă şi uitându-mi acolo trecutul, am luat în piept idealurile viitoare. „Cu viaţa, se întâmplă ceea ce se întâmplă cu opaiţul - spunea Saint Exuperi – l-ai făcut, l-ai dichisit, dar de luminat nu luminează dacă nu-l aprinzi”. Iar pentru a o regăsi, va trebui să o reinventez.