La
fereastra unde-ţi scriu…
Cu
degetul pe fereastră aş fi vrut să scriu,
ca-n
zăpada aşternută azi-noapte pe câmp,
cel
mai frumos poem pentru tine.
„Va veni şi ziua aia, mi-ai
zis,
va veni ca o lumină
şi tu ai să te lepezi de toate
nopţile
în care aşteptai zăpada să-mi
scrii…”
Luna albă, apare şi dispare
la fereastra mea
Apare şi dispare ca râul fantomă
la orizont.
Uneori nu mai înţeleg…
Nopţile,
când visam împreună
să nu însemne nimic pentru
zăpada care va veni?
Şi, dacă eu, numai eu nu
înţeleg toate astea,
Tu-mi spui, că, încă, n-am
văzut nimic;
Nimic din ce credeam că o
să-mi folosească.
Şi totuşi,
la fereastra la care scriu
zăpada vine mai întâi ca o
pasăre. Apoi,
ca un cerb. Mirat, îşi ridică
botul
şi tremură ca un iepure, pe
degetul
cu care vreau să-ţi scriu
despre toate astea pe geam.
Dar, orice aş spune,
Te aud: „Nimic n-ai văzut…
nimic, chiar nimic”.
… Şi luna tace, şi lasă focul
tot mai stins
în urma ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu