85. Fata cu părul de aur.

Să nu facem eroarea să judecăm cartea unui poet în funcţie de cel care o scrie, ne sugera cândva Eugen Simion. Pentru că (şi pe drept cuvânt), altfel de cum am intrat, vom părăsi cartea respectivă. Petre Ţuţea idealiza pe crucea celui care scrie, trei mari obsesii ale omului scriitor: neputinţa de aşi arăta geniul în opera scrisă, însingurarea la care l-a condamnat Dumnezeu şi frica omului din el faţă de moarte. Dacă ar fi să răspund la întrebarea ce mi-ar fi pusă cândva: de ce am început prin a scrie poezie? Cum aş răspunde? M-aş simţi, poate, precum Mitea, eroul dostoievskian din „Fraţii Karamazov”, şi căruia, un asemenea gând, i-ar fi întunecat vizibil starea de spirit. Oare unde se ascunde acel adevăr, care l-a făcut şi pe Mitea să rostească dintrodată anchetatorilor săi: „Mă simt ca înviat din morţi, mi-aţi redat viaţa cu un singur cuvânt”. Oare mărunt-sublimul gest al doctorului Herzenstube, care îi dăruise pe vremuri micuţului Mitea, în vârstă de patru ani, abandonat în curtea din dos a casei părinteşti „un funt de alune”, nu însemnase nimic? Cei care ştiţi urmarea (peste alţi 23 de ani, Mitea avea să se folosească de acele cuvinte ale neamţului, ca de o parolă) îmi veţi da dreptate că totul a început – şi în ceea ce mă priveşte – de la nişte simple şi neînsemnate, pe atunci, cuvinte de copii alungaţi vremelnic din braţele lui Dumnezeu. Până la sosirea fetei cu părul de aur şi ochi de cicoare, în clasa noastră, de pe vremea şcolii generale, trioul format din persoana mea, Feticu Gheorghe şi Rotea Gheorghe, părea mai vestit ca cel descris de A. Dumas: Portos, Athos şi Aramis. Cum şcoala din satul vecin, Pelinu, nu mai funcţiona decât până la a-IV-a primară, elevii de acolo, erau aduşi zilnic cu căruţa în sat la noi, fiind repartizaţi în cele două clase: a V-a şi  a VI-a. Printre cei şapte elevi, sosiţi din Pelinu, se afla şi o fată, de care îmi amintesc bine, că, avea să îndeplinească ulterior, rolul de măr al discordiei pentru cei trei prieteni, din clasa a VI-a. Calpacenco Tanţa, era numele ei de fată înregistrat în catalog, repartizată în clasa a V-a, fiind cu un an mai mică decât noi cei trei prieteni nedespărţiţi. Dar Tanţa, era în şcoala noastră, ca o floarea-soarelui  răsărită peste noapte într-un lan de rapiţă. Fusese repartizată în clasa în care prietenul nostru, Feticu Gheorghe avea o soră acolo. De cum am zărit-o în curtea şcolii noastre, toţi trei muşchetari din clasa a VI-a, ne-am îndrăgostit nebuneşte de această apariţie rară şi am depus un jurământ. Să fie lăsată în pace de ceilalţi, în cazul în care, unuia dintre noi îi va arăta... oarece sentimente. Soarta a făcut, ca, cel care avea sora în clasă cu pasărea noastră măiastră şi, care ne luase la toţi graiul, să fie şi alesul fetei cu părul de aur. Într-o bună zi, acesta, ni s-a lăudat, cum că, invitată de soră-sa Marilena, la ei acasă, Tanţa s-a îndrăgostit de el. Ne povestea, în cuvinte magice, cum, la un joc cu mingea, el i-a compus o poezie care i-a plăcut mult prea frumoasei Tanţa, care, l-a şi rugat mai apoi, să-i scrie pe ascuns, astfel de poezii. Poezii, pe care, în secret, spunea că are să ni le citească şi nouă, dacă vom respecta jurământul făcut. Curioşi, pe producţiile literare ale prietenului care făcuse cucerirea cea mare, am acceptat. I-am citit poeziile şi am rămas năuc. Despre o fată cu părul de aur, o minge şi un stupid joc de-a sălta mingea cu palmele, era cam toată poezia. Cu o astfel de poezie, putea cineva cuceri pe cineva? Am rămas multă vreme pe gânduri. Şi trist. Şi, tocmai din această tristeţe, am pus apoi mult suflet în primele mele începuturi literare. Încercam să devin o flacără albastră lângă o flacără albastră adevărată. „Doamne” – îmi spuneam. Sufletul meu scoate nişte sunete ciudate. Să însemne asta, poezia?” Nu am arătat nimănui ceea ce începusem a scrie. Dar, scriam de-acum, pentru fata cu părul de aur şi ochi de cicoare, ca plăsmuire a imaginaţiei mele. Peste câţiva buni ani, am strâns câteva într-un plic şi i le-am trimis la oraş, unde îşi luase servici. Mi le-a înapoiat tot prin poştă, cu câteva rânduri amare, în care am recunoscut caligrafia prietenului de odinioară. Nici măcar n-a avut tăria morală să mi le întoarne din propria ei iniţiativă. Înţelesesem din asta, că erau în continuare prieteni şi se aflau împreună. M-am împăcat cu soarta, că, ea, fata cu părul de aur şi ochii de cicoare, aparţinea celuilalt. Trebuia să rămân drept în picioare, să scriu cu inima, acoperind micimea lumii, pentru că, omul stă drept, nu numai „pentru a ascunde lui însuşi cât este de gârbovit înlăuntru” (cum spunea Cioran), dar, mestecenii adevăraţi - cum îmi plăcea să le spun poeţilor ruşi – n-au rădăcini în nisip, ci în pământ. M-am întâlnit cândva, peste ani, cu prietenul meu. Eşuase şi în viaţă şi în poezie. Eu (nefericitul de mine) eram însă, fericitul unui debut literar, apărut la acea vreme în revistele literare locale. Era trist şi părăsit prietenul de şcoală. M-a mirat aspectul acesta, dar n-am întrebat mai nimic. Nu i-am arătat revistele (ce le aveam cu mine) şi care cuprindea debutul meu, ca tânăr prozator şi poet. La ce să-l fi amărât şi, la ce i-ar fi folosit, dacă odinioară nu ştiuse să-mi aprecieze acele începuturi literare? Ne-am amintit de anii aceia tineri, în care pusesem zălog, prietenia noastră, pe ceva efemer. Nu ne-am mai regăsit. Însă, într-o zi, alunecând spre o anume destinaţie prin autogara Constanţa, privirile mi-au fost atrase de nişte ochi de cicoare din mulţime, ochi care mă urmăreau. Ea era. Fata cu părul de aur, pentru care scrisesem în ascuns câteva poezii în timpul şcolii. Ecoul acelor versuri fuseseră returnate printr-un plic, şi câteva rânduri (scrise de amicul ei), dar, asupra cărora, complotaseră împreună, înfingând săgeţile otrăvite în raiuri promise şi speranţe ucise. Am ridicat o mână şi am salutat-o ca un vechi amic. A dat să se desprindă din mulţime, afişând o nespusă uimire şi bucurie pe chip, însă, am trecut ca un străin mai departe, şi în urma mea se oprise parcă timpul pe cadranul singurului ceas din acea autogară. În mijlocul celor două ace inegale, ea rămăsese singură şi neajutorată, ca o pasăre fără adăpost şi care în curând presimte că are să vină năprasnică, ploaia. Şi ploaia chiar veni, de risipi, pentru totdeauna, imaginea unei tulpini de floarea-soarelui, într-un lan de rapiţă din ce în ce mai îndepărtat.