77. Îmi scrie poetul Emil Lungeanu.

 
„Scrisul e ocnă”, zicea Rebreanu. Şi de fiece dată când se întâmplă să-l revăd pe sobrul şi rezervatul poet al “Cantonului 248”, mi-aduc aminte iarăşi de spusa Someşanului. Căci dintotdeauna mi-a inspirat un truditor în subteran ca de curând dezgropat, vulnerabil la lumina soarelui asemeni unui flutur de noapte. Cum era deci să nu-mi sară-n ochi un titlu precum Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei (Editura Aldin, Buzău, 2011), ales de Tudor Cicu pentru recenta lui monografie ? Un nou studiu cu care criticul recidivează după alte precedente optzeciste (Iova, Crăciun, Ene), de astă dată unul conceput nu doar cu materialul clientului, dar într-o anume măsură chiar şi după calapodul lui, respectiv alăturând exegezei propriu-zise a volumelor un teanc de paisprezece „scrisori deschise” proprii pe marginea Jurnalului lui L.I.S. din 2010, adăugate colocviului de acolo „înainte de scrierea cărţii” : „Pentru mine, această pagină [de internet – n.n.] a comentariilor din Jurnal e un punct de sprijin în ceea ce mi-am propus : dialoguri necesare înţelegerii şi înaintării în Universul poetic LIS”. Ai astfel ocazia de a coborî, odată cu semnatarul, în galeriile subterane ale creaţiei până la rădăcina ei tainică (sau La temelia cetăţii, cum ar spune Tudor Cicu însuşi), aidoma unei vizite într-o mină auriferă. De altfel, partea a treia a lucrării de faţă, ocupând ea singură jumătate din ansamblu, a fost explicit pusă chiar sub genericul Dialoguri din subteranele poeziei, în perfect acord cu biografismul fragmentar şi subtil cu care îşi autentifică demersul literar Liviu Ioan Stoiciu – un poet care nu scrie pentru a arăta că ştie să scrie („orice despre orice” ca Cărtărescu ori Pinter), ci pentru ca marile întrebări şi îndoieli personale să-i supravieţuiască. Tot rezonantă devine uneori şi alunecarea discursului critic către lirism propriu, ca printr-o contaminare. Nota 76 începe bunăoară retoric în următorii termeni : „Când strigătul poetului, care nu-şi mai găseşte loc în lume, vine cu fulgerul şi trăsnetul amărăciunii, al dispreţului, al iubirii, al speranţei, al veacurilor ţintuite pe golgota de la crucea patimilor, în Jurnalul LIS... vin şi eu să le spun tuturor că toate astea vor lua mereu şi mereu forma unui cântec.” Experimentul eseistic original la care te invită colocvial Tudor Cicu, aproape luxuriant în ramificaţii şi analize dar mereu agreabil, rafinat, doct fără scorţoşenie, documentat beton, reuşeşte să ducă la capăt cu succes un travaliu de 250 pagini pe măsura împricinatului, dezvoltat înadins parcă spre a te convinge (complet inutil altminteri) că poetul Singurătăţii colective cere mai mult decât o lectură critică pasageră prin exerciţii la bară fixă „în autobuzele 182 şi 282”. Eu unul am citit-o ca pe o poveste, şi deşi „poveştile înving moartea, sau cel puţin o amână” – de la D.R. Popescu citire – totuşi la urmă, nu ştiu de ce, poate tocmai pentru că a luat sfârşit, m-a întristat.