74. Poezia - nişte caişi care fac mere

 Scriitorul Vasile Băran, dădea definiţia poeziei cam aşa: „Poezia – o pasăre care zboară”. Ţin minte, că, uneori, uitându-mă pe cer, am vrut să deosebesc dintre păsările care zburau, sus, sus de tot, pe cea care întruchipa poezia. În volumul de debut „Cu marea în suflet”, am un poem care se intitulează mai altfel decât celelalte: „Caişii cu mere din copilărie”. Poemul a atras privirile câtorva cititori (poate prin titlu, nu ştiu), cert e, că, odată, cineva mi l-a reamintit, spunând că îl citise mamei sale şi au lăcrimat împreună. Cred că a venit acum vremea să redau povestea acelui poem care a stârnit atâtea nedumeriri.  

… În căsuţa noastră de la ţară (era pe vremea copilăriei), aveam o cămăruţă, în care, pe vremea la care mă întorc cu amintirile, mama nu ne lăsa niciodată. O ţinea încuiată cu cheia. Acolo ţineau părinţii mei lucrurile mai de preţ: zestrea surorilor, zahărul la care ne învăţasem ca la cine ştie ce bunătăţi, şi banii pe care-i câştigau părinţii, din muncile efectuate la C.A.P. în agricultură. Mai târziu (eram de-acum în liceu), în vacanţele mari, camera aceea devenise, cameră de studiu. Lângă fereastră se afla o măsuţă rotundă, la care, din când în când, scriam poezii, povestiri; mâzgăleam orice pe nişte coli albe. În faţa ferestrei, crescuse doi duzi. Unul făcea dude albe, foarte dulci. Celălalt, dădea nişte dude roşii, un pic acrişoare la gust. Crengile duzilor bătute de vânt, se loveau uneori de geam, ca şi cum ar fi vrut să-mi atragă atenţia, că au ele să-mi spună câte ceva. Priveam adesea pe fereastră în (şi dincolo) de grădină, cu gândurile duse, fără nici o ţintă anume. Ziua, se vedea prin fereastră, o mare parte din grădina noastră, dar, mai cu seamă, privirile îmi erau atrase de caişii şi zarzării îmbătrâniţi, rămaşi înşiraţi de-a lungul gardurilor, făcând parte din ele. Privirile mele căutau însă, altceva. Ce anume se ştersese din memoria mea, de tot căutam de-a lungul grădinii, nu-mi fusese dezvăluit printre amintiri, încă. Şi, fiindcă nu-mi aduceam aminte, mă lăsam păgubaş. Îmi încredinţam gândurile, şovăielnicelor mele rânduri, aşternute pe hârtie. Dar, într-o bună zi, mi-am adus aminte. Nu spunea Vasile Băran, că omul e o frumoasă şi izbândită pasăre? Cu ochiul scrutător, pasărea din mine, plutind de-a lungul grădinii, a descoperit deodată locul unde tronau cândva, doi caişi bătrâni (ca în povestea lui Delavrancea), pe care toporul tatii îi doborâse la pământ. Când mi-am adus aminte de cei doi caişi, scormonind atâta prin memorie, am tresărit. Da, eram copil (să fi avut cinci sau şase ani) şi era pe vremea când eram bolnav şi aveam (după cum mi-au spus ai mei, mai târziu) unele halucinaţii. De cele mai multe ori (spunea mama), mă trezeam brusc din somn şi mă porneam pe plâns, pentru că vedeam în faţa ochilor cu totul şi cu totul altceva decât era în realitate. Nu ştiu dacă aşa şi era, ori visele, continuau şi atunci când mă trezeam şi priveam în jur cu ochii larg deschişi. Oricât mă lua mama în braţe şi, mă purta pe afară în curte, şi din curte în grădină, arătându-mi diverse lucruri, eu o ţineam tot pe a mea. Degeaba îmi arăta brazdele cu zarzavat, firele plăpânde de porumb, şi câte altele, eu plângeam întruna, mă agitam, încercând să le arăt primejdia care mă pândea la tot pasul şi ei nu vedeau nimic, de parcă aveau orbul găinilor. Până într-o zi, când adus de mama în braţe, dinaintea celor doi caişi aflaţi în plină floare, şi pe care mama mi-i arăta în toată splendoarea şi frumuseţea lor, eu am ţipat la mama:

- „Nu-i vezi pe cei doi vrăjitori care mă trag cu mâinile spre ei?... Uite cu ce mâini urâte întind să mă înhaţe…Nu vezi?  Alungă-i… alungă-i… Nu-i lăsa mamă, să mă înhaţe… Nu vreau… nu, nu vreau la ei”…

- „Dar, dragul mamei, nu-i nimeni. Priveşte!  Nu-i decât floarea de cais”. Rupea mama, câte o crenguţă încărcată cu flori şi mi-o da să o miros.

- „Nu vreau.. nu vreau… Sunt nişte vrăjitori răi. Alungă-i… alungă-i, mamă! Pune-l pe tata să-i bată cu biciul, să nu mă mai fugărească”. Dădeam din mâini, din picioare, ţipam ca un apucat. Câtă răbdare avea biata mama. Nu ştia cum să mă împace şi să-mi arate că nimic din ce credeam eu nu era adevărat.

- „Dragul meu, nu e nimeni… nu e nimeni în faţa noastră. Să-ţi mai rup o crenguţă cu flori? Uite ce frumos au înflorit caişii!...

- „Nu vreaaau!... Strigam, plângeam şi mă agitam în braţele mamei sub influenţa acelor halucinaţii. Săraca mama! Nu mai ştia ce să-mi facă, să mă liniştească.

- „Dacă sunt caişi, atunci de ce nu fac mere?, boscorodeam printre sughiţuri de plâns. Vreau să facă mere, să facă mere… Vreau mere”, repetam.

- „Dar sunt caişi, dragul mamei. Caişii nu fac mere, niciodată! Ei fac numai caise. Ai răbdare, puiule, o să facă şi caise şi o să mănânci pe săturate caise”…

- „Dar eu nu vreau, dacă nu fac mere”…

- „O să facă şi mere… Uite, îi roagă mama să facă şi mere”. Încerca să mă liniştească folosind şi vicleşugul acesta. Credea că mă liniştise, o clipă numai, după care urlam şi mai tare:

- „Dar, sunt nişte vrăjitori… Uite, uite, au pornit căruţa şi vor să mă calce cu caii, să mă omoare… Nu mă lăsa mamă, nu… nu vreau… Cheamă-l pe tata. Vreau să vină tata: De ce nu mai vine… Să-i bată cu biciul. Acum… acum”…

Ce i-o fi spus mama, tatii, nu ştiu. Tata s-a pus într-o bună zi cu toporul pe ei, de i-a tăiat. Apoi, le-a scos şi rădăcinile. Nu mai realizai dacă au fost cândva, pe locul acela, doi falnici caişi. Vina lor, era doar, că-i ameninţase mamei, cu crengile, copilul. Ştia şi tata, că, nimic din toarte astea nu era adevărat, dar, ce putea să facă la rugămintea mamei? Poate astea voiau să spună duzii care-mi băteau în fereastră: „Scrie, scrie, despre toate acestea. Scrie şi despre caişii ăia”. La măsuţa aceea, am povestit această ciudată întâmplare, unei fete de le malul mării, venită în vizită la bunicii ei, la ţară.  Fusese adusă de o verişoară  de-a mea, la poarta noastră, probabil, curioasă să afle câte ceva despre tânărul care eram, şi mai scrisese şi ceva poezii, cu care, vară-mea,  tocmai i se lăudase. Ei i-am spus pentru prima dată, povestea caişilor. Nu ştiu dacă m-a crezut, ori a gândit că, pesemne, inventasem toate acestea pentru a o impresiona. Pentru ochii ei mari ce sclipeau tot timpul a uimire, am simţit atunci, chemarea primei iubiri. A rămas numai o dragoste nemărturisită. Atât. Dar şi ea, dragostea, vine şi trece. La măsuţa aceea, cu cei doi duzi care-mi băteau în fereastră, am scris, nu mult timp după aceea, poezia „Caişii cu mere din copilărie”. Poezia a fost publicată prima oară, în revista „ING”, în 1977, pe vremea studenţiei. Scriind această poezie, credeam că mă vindec de tristeţea unei iubiri. O iubire rămasă tăinuită în povestea ce unora li s-ar părea incredibilă. Crezusem că şi fata cu ochii mari, de la malul mării, trebuia să simtă la fel. Aşa cum credeam, că fiind oarbă, găina moţăie pe bara din gard, deşi are dinaintea ei, uşa la coteţ deschisă. Crezusem. Dar, nu ştiam pe atunci, vorbele lui Mihai Eminescu: „Totul e mărginit, durerea nu!”