La această întrebare, aş afirma,
că, în vremurile acestea, cerul este din ce în ce mai fumuriu, abia licărind
uneori, câte o lumină de speranţă. Vorbesc aici, incluzând şi lumea cărţilor scrise
în timpurile noastre, sub cerul tocmai amintit. „Nu mai visa copile!, o aud
prin vremuri pe mama. Du-te şi tu cu copii la joacă!”. Adică, să mă îndrept şi
eu ca toţi ceilalţi spre cele pământeşti. Lăsam o clipă cartea din mâini… „Ce o
fi zis mama?” Şi fiindcă nu-mi aminteam, deschideam cartea şi mă pierdeam din
nou în lumea celor care vedeau altfel, lucrurile. Lumea în ziua de azi, nu mai
e aceea în care scriitorii întâlniţi în copilărie, m-au azvârlit undeva spre
ceruri, tare departe de ceea ce Boris Pasternak numea”un ecou de clopot” …unde
totul, apărea şi dispărea apoi „ca-n urma unui car, răzleţe paie/pe cerul ud…”.
Închei aceste rânduri, gândindu-mă la Marin Sorescu, cel
care ar fi vrut ca în poezia noastră să apară şi „cel aşteptat”, spre care să
ne uităm cu toţii „ca la cineva dintr-o altă lume”. Marile poeme sunt creaţii
de tinereţe (înţelegem asta), numai că, în timp ce filozofii, de regulă,
sfârşesc după 50 de ani, poeţii sfârşesc opera lor, cu mult înainte de
atingerea acestei vârste. Şi, cum să nu exclami, cu exuberanţa lui Rimbaud:
„Era atât de dezbrăcată…” sau, cu aroganţa adolescentină a lui Mircea Dinescu:
„Sunt un lichen albastru pe pulpe de femei…”, ca să nu mai adaug aici,
impertinenţa unuia ca Maiakovski: „Fiţi amabil, pieptănaţi-mi urechile…”.V-aşi
mai aminti doar, cele spuse cândva de Cioran, cu privire la îndrăzneala unora
de a intra cu bocanci cu tot în literatură. Şi, nu mă refer la proza din zilele
noastre, a cărei menţionare în vreo revistă sau alta, necesită întregul, pentru
a discuta despre ea, pe coordonate critice. Bucăţile de proză, din zilele
noastre, apărute ici-acolo, prin diverse reviste, nu trezesc, decât interesul
de a intra în posesia cărţii, pentru a putea comenta câte ceva despre arta
scrisului. La urma urmelor „ce să mai cauţi printre muritori, când tu cânţi din
orgă şi ei din fluier” (Emil Cioran). Să nu fie Dumnezeu, starea de a înclina
balanţa talgerului către nevoia mea metafizică de a mă săvârşi în cea mai
îndepărtată treaptă a privitorului ? Dacă n-ar fi aşa, atunci nu ne mai rămâne
decât să ne amuzăm cu toţii de cele pământeşti. Anecdota acestui tâlc, ne
spune,că, într-un sat din Moldova, se născuse cei mai mulţi copii, din cât
arătau statisticile recent făcute. Curiozitatea, l-a împins pe un reporter, să
ajungă în acel sat şi să afle mai multe detalii ale fenomenului, ori ceva
lămuriri dacă era cazul. Tot ce a aflat, a confirmat statisticile întocmite.
Iată ce anume a descoperit reporterul: în trecerea prin acel sat, trenul de ora
4,30 dimineaţa, nemaiavând personal la bariera cu trecerea peste calea ferată
(se ajunsese şi–n nordul Moldovei cu restructurările), mecanicul de locomotivă,
fusese instruit să şuiere cu sirena, din toţi plămânii, anunţându-şi prezenţa
în zonă. Tot satul se trezea brusc şi ce dracului era să mai facă românul la
ora aia? Până la orele 6 dimineaţa (când trebuiau să se pregătească de plecarea
la serviciu, nu mai era mult. Să se culce la loc, cine mai avea chef, aşa că se
apucau de treabă. De aceea, statistica aia, era cât se poate de firească. Dacă
nu ar fi aşa, păi atunci, eroul dostoievskian ar lua proporţii swiftiene, prin
cele întâmplate în visele sale, când cei din vis se dovedesc cu mult mai
receptivi la suferinţă decât ucenicii lui Iisus. Mai mult de atât: un medic
german, susţinea, că, talentul se dezvoltă, mai frecvent, prin cultivarea
dinamismului vieţii instinctive în corporaţii de existenţă a mai multor
generaţii la un loc. Dar, la transformarea unei personalităţi în geniu, un rol
deosebit îl joacă „încrucişarea” (amestecul) talentelor din domenii diferite,
din ceea ce unii, numea asta, „bastardizarea” simplei exercitări a scriiturii. Aici,
intelectul nu poate fi despărţit de instinct, ca de o prăpastie, cum cred unii. Reporterul acela,
şi-a încheiat cercetarea spunând că nu e nici o şansă, ca din această
întâmplare, cu trenul, la trecerea prin Moldova, să se petreacă mai ştie ce
alte transformări genetice şi să asistăm la sosirea pe lume a „mult
aşteptatului” trâmbiţat de M. Sorescu. „Te-am prins – spuse Sancho; aşadar,
faima aceluia care învie morţii, dă orbilor vederea…”, iar „capul gol, doar
vântul scălda-va-n alintare” (A. Rimbaud).
Câtă sforţare, îi cere Cel-de-Sus, scriitorului, ca nimănuia, orice fir de
nisip din clepsidra care tot cerne timpul, e de neînchipuit, pe lângă
tulburarea autorului când gândeşte ultimele cuvinte la cartea sa… „Poezia este
fiica unei raţiuni superioare, nimic durabil şi esenţial nu apare acolo unde nu
există un spirit care poate gândi marile categorii şi poate pune ordine în
haosul aproximaţiilor”…, spunea Eugen Simion. Daţi-mi voie să mă îndoiesc şi eu
de câte ceva din tot ce am afirmat cândva cu privire la rostul şi fericirea
celor care scriu, precum J.L.Borges care spunea răspicat: „Fiecare se îndoieşte
de arta sa şi de propriile-i mijloace”. De aceea, citim tot ce ni se oferă, cu
o misterioasă cuviinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu