Singurul chip spre a ne îndrepta spre universul prin care ne rotim, cu: visul-gândul-şi-certitudinea, că suntem deţinătorii unui anumit adevăr al Timpului prezent, e să ne gospodărim sufleteşte de tot ceea ce nu ne priveşte. Cel ce a întrezărit Universul, alături de poet, se mai poate gândi la însemnătatea celui care l-a reprezentat pe Mântuitor. În această temniţă de piatră a gândului, am binecuvântat eu bezna şi zădărnicia celor care n-au înţeles, că, numai înlăuntrul altor vise, Dumnezeu, într-o sclipire de lumină, poate da Omului eliberarea din ceea ce, Claude Digeon, numea asta „o teribilă farsă”. Am construit o carte, peste acele ţinuturi de poezie, care poate însemna cât o patrie a Eliberării din prima zi a lumii, desprinsă dintr-o minune a ecuaţiilor celeste, şi întrebându-ne: „Mai este sufletul visării aplecat?” (Goethe). Durerea e prezentă, tânguirea acestor dezvăluiri, sortită a fi dusă cu noi toţi, în mormânt. „Totul depinde de-un cuvânt”, spunea poetul Tărăţeanu (la Mărăşeşti), dar, să nu-l spui e o crimă. Raskolnikov, nu crezuse că Dumnezeu era o soluţie, doar Sonia întrezărise în aceasta, singurul mod de a-şi apăra singurătatea, dar, şi a explica lumii, că, nevoia de a te ruga e singurul mod de a intra în contact cu Adevărul, e iluminarea homeriană de a ne arăta nouă, calea spre mântuire. Domniile voastre n-aţi fost niciodată sub cupola bisericii la sfânta spovedanie? Tălpile mele, au simţit lucrul acesta la ceremonia îngropării cenuşii lui Victor Frunză, la Râmnicu Sărat. „Pe tine, care nu te-ai născut, te caut”, spunea Whitman. Dar, pesemne curiozitatea diavolului, a fost mai puternică decât groaza noastră atunci şi n-am închis ochii. Cititorul, e cel care va spune în final, că gloria unui poet, depinde la urma urmelor, de interesul cu care generaţiile de după el, îi vor recepta criticului care l-a avut în vizor, înzestrarea rostirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu