Nu-mi place să fac polemică de
dragul artei cu nimeni. Dar am dreptul şi eu să-mi pun unele întrebări. Prea îi
văd agitând steagul războiului pe unii şi alţii. Şi nu că nu ar avea dreptate.
Suntem chiar un popor pus pe gâlceavă sau altceva ne mână de la spate? Păi să
încercăm în felul nostru gazetăresc să desluşim iţele acestui „Ansiedad” scris
de poetul Dorin Tudoran: „(Dacă, în loc să facă un asemenea tărăboi, acest
haiduc de salon ar citi ce scrie deasupra porţii la care bubuie zi şi noapte...
ar pricepe că este vorba despre „Ieşire” şi nu despre „Intrare”..)” - încheiem
citatul. Domnilor! Aici e ca în faţa porţilor lui Kafka... „Nimeni în afară de
tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru
tine; acum plec şi o încui” – spune Kafka. În ceea ce priveşte „Intrarea”,
povestea lui Kafka conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii: una
la început şi una la sfârşit. Dar să folosim şi noi un „text în oglindă” spre
marea satisfacţie a cititorului nostru iubitor de pamflete, dar şi pentru
lămurirea „Ieşirii” din acest labirint tare încâlcit.
1.
Nicolae Breban s-a spălat pe mâini... aşa spune Biblia
şi despre Pilat: „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci se face mai multă
zarvă, a luat apă şi-a spălat mâinile înaintea norodului” (Matei C.27 v.24). Bulgakov susţinea că Pilat solicitase dinainte
părerea membrilor sinedriului de a i se comunica oficial pe care dintre cei doi
(Barabas sau Iisus) doreau ei să-l lase în viaţă. După ce i se răspunse că
acela era Barabas, Pilat spuse: ”- Foarte bine. E timpul!” Deci totul fusese
plănuit demult. Ne bate Dumnezeu pe toţi, spune scriitorul M. Ifrim într-un
comentariu. În vara asta vom avea mari spectacole. Tot el vorbeşte despre unele
adeverinţe de (ne)turnători solicitate CNSAS-ului de scriitorii noştri. Asta cu
adeverintele, cam aşa-i! Petru Groza (un fel de Petru I-ul al Rusiei) s-a tot
reîncarnat după cum se vede în mai toţi prim-miniştri Romaniei de dupa 89. Eram
copil (să fi avut 3-4 ani când ascultam ceremonia înmormântării lui P. Groza,
în plină stradă, cu oamenii din satul meu, în faţa casei unchiului Voicu
(fratele mai mic al tatei) -singurul care avea aparat de radio alimentat cu
pile electrice, un fel de alimentatori pe bază de cărbune şi sode alcaline- ;
dar ce este interesant în memoria mea: mai toţi plângeau cu adevarat, de
la bătrâni la copii mici. Se ţinea slujba la radio şi parcă eram la
înmormântare de adevaratelea. Spun asta ca sa fac o trecere la Dorin Tudoran (autorul articolului incriminator la cazul
Breban), şi pe care atunci când l-am citit prima dată, am crezut că am
de a face cu un nou Mesia al poeziei: " Singur eu./ Soarele devasta
pieptul unui taur celebru,/ singur eu n-aveam cui da dreptate/când fiecare eram
o armă în mâna celuilalt". Şi mai
spunea el: "cu lucruri vii îmi bate moartea-n geam/ ... Ca mai târziu să
mă farmece poemele din "Cântec de trecut Akeronul". Acum dacă stau
şi mă gândesc, nu avea tăria şi curajul unui Maiakovski: "Am intrat în
frizerie şi am vorbit calm/Fiţi amabili, pieptănaţi-mi urechile!/Frizerul cel
neted s-a zburlit dintr-o dată,/Obrazul i s-a întins ca o
pară/Nebunule!/Roşcatule-/i-au ţopăit cuvintele./Injuria se zbătea de la un
ţipăt la altul/şi m-u-u-u-u-ltă vreme/a chicotit capul cuiva/smulgându-ne din
mulţime ca o ridiche veche" (Versurile astea îmi amintesc de scena în
care, pe urma maşinii preşedintelui Băsescu la prima sa vizită în Buzău, se
rostogoleau în goana mare cuvintele prietenului meu M. Ifrim:"Să-mi sugi
p...." Şi toţi fugeau de la terasa de unde se rostise acele vorbe grele,
care de care mai încotro. Citesc însă şi comentariile postate pe acel blog al
poetului, postate de diverşi comentatori şi ei de bună credinţă. Nu pot face şi
eu greşeala unora, acum, împins de alţii, să arunc şi eu cu zoaie în Nicolae
Breban. Nu pot s-o fac. Mă trage de mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are
vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de
niciuna din tainele fiinţei”. De aceea nu pot să arunc în ochii altora cu jarul
din vatră (în care aruncăm laolaltă: pulberea de stele şi mătrăguna
culturnicilor de la ICR şi CNSAS), uitând de puţinele îndemnuri labişiene; că
ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi - / nimic pentru tine, tot
pentru toţi”.
2.
Propunem şi noi două busturi la intrarea în clădirea
Academiei Române. Îndemnul lui Dorin Tudoran e valabil pentru orice votant.
Acuma d-le Agamiţă, e timpul tău! Noi servim creier pane. Fript bre! Hai că
ţinem şi pentru mata plita încinsă. La fel şi cu tine domnule Breban! Invitaţia
e şi pentru mata. Când abia porneam în literatură (aveam 18 ani şi nu-mi
făcusem debutul) – Mirela Roznoveanu, redactora şefă a revistei de cultură
„Tomis”, îmi spunea: „Vrei să faci literatură? Dar l-ai citit pe N. Breban?”
Auzind de la mine că nici nu ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte
spunându-mi în taină: „Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte
„Animale bolnave” şi după aceea mai treci pe la revistă”. Am să spun Tatăl
Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu tot de o sută de ori, până când
pescarul din „Bătrânul şi marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în
barca lui, victorios, înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel
mare. El chiar avea de a face cu peştele cel mare. Şi ar fi zis, abia atunci
când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să iasă afară”,
pentru că El ştia că peştele se afla într-adevăr acolo, iar mâinile lui,
trăgând de funie şi spinarea peştelui
care se ridica deasupra valurilor nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce
trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia din „Unchiul Vania” când se ruga în genunchi
tatălui? : „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania suntem
atât de nefericiţi!”
3.
D-le Breban! A tăcea mâlc... pe ardeleneşte, ai cam
băgat-o pe sarică. Dă-ţi bre elasticitatea „aparatchik-ului” în freza lui
Chilian ăla şi fredonează-ne cântecul acela de dragoste cu „fata morgana care
aleargă mereu ireală şi aţâţătoare în faţa celor corupţi, aşa cum imaginile
copilăriei aleargă în faţa noastră a tuturor”, din clipa aceea în care am
cunoscut-o şi eu pe Francisca dumitale!
4.
Când foloseşte (Dorin Tudoran) numele lui Mircea
Iorgulescu, musai să dai tu cititorule cu izmana de propria umbră. Turnatul pe
goarnă se ia. Întrebaţi-l pe Panait Istrati. Dacă trăia, v-ar fi spus cum o
turna ăsta pe mama lui Codin, lui Stalin direct la Moscova. Păi spui mata:
ăştia sunt morţi chemaţi să „testimonieze”? Păi nu-i credem. Ştiţi de ce? D-l
Breban chiar minte. Minte de spurcă cerul cu Ansiedadul din vocea lui nat king
kole. Se poate bre, d-le Breban: să vezi „pustiul între două chipuri iubite”?
Asta-i plagiatură din Tudoran, bre!
5.
Din Francisca-esca, acum o dăm în franco-păsăreasca? Ia
aşează-te mata la masa de scris şi mai
dă-ne o declaraţie. Pleşiţă, nepleşiţă - da să fie victima unui ego cât
Himalaia. Care Himalaia? Păi parcă noi ştim că d-l Breban n-o lua încolo spre
chinezi ci înspre franţuzi. S-o fi mutat Himalaia în Occidentul preferat de d-l
Breban? Aş! Mărturia doamnei Ioana Măgură Bernard ne demonstrează (dacă e
adevărat) că încă de pe atunci.... încă de pe atunci... bre-banul, îşi cam
luase nasul la purtare. Îi crescuse cota. De! Gogol spune pe bună dreptate că
un asemenea anunţ nu poate fi dat la ziar. Şi-ar pierde reputaţia. „Şi aşa se
pretinde că publicăm destule absurdităţi şi zvonuri false”. Păi vezi mata ce
formidabilă harababură pe lumea asta? „Dar unde oare nu vezi absurdităţi?”,
după cum se întreabă şi domnia sa ditamai scriitorul.
6.
De aici încolo (citim ce citim), dar începe demolarea
Casei Poporului „bre-banilor” blestemaţi şi aflăm de la autorul articolului că
Milan Kundera nu e autorul „Buneivestiri”, ci N. Breban e autorul care
locuieşte la Paris în cartierul unei bune vestiri atribuite lui Kundera. Un fel
de a „întoarce lumea pe dos” cum spune poetul.
7.
Nu-i o noutate calitatea de „autodidact” atribuită lui
N. Breban. Dar clasicului „agent de influenţă”, acum ba prieten, ba coleg de
breaslă cu A. E. Baconski - care de altfel „lucra organizat cu securitatea”-
simţim noi, că nu i-or fi otrăvite toată ziua bună-ziua, animalele alea
bolnăvioare? Bre-bane! Dă-o în mioriţa ei de „forţă aspră, cu un realism tenace
al romanului” – cum scria Matei Călinescu unul din punctele de plecare al
Franciscăi. Am dreptate? Hai c-am pus-o de-un nou dosar. Ne apucă Paştele şi
noi nu mai isprăvim cu vopsitul ouălelor din portocaliu în roşu...
Mă opresc aici spre finalul
articolului scris de stimabilul poet Tudoran, unde dau de „Trăiască PCR, în
frunte cu tovarăşul.... mi se face puncte... puncte... dinaintea ochilor (cuvinte atribuite lui
Breban desigur) şi nu mai vrea de-al dracului stiloul să scrie. Pentru că: Nu
vreau să aflu „ cum, mai târziu, alde Tomozei şi alţi ridicători de mâini/îl
ponegreau cât a trăit, foarte lăudându-se cu El/după ce n-a mai fost/eu, de la
ţară, am zis o Parimie ţărănească/despre căţeaua care ridică la câinele ei
coada” (Ion Gheorghe). Iar noi cântăm cu piept de stâncă: „Breban am
fost/Breban sunt încă!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu