50. Unde mi-aş putea plînge la fel, prima dragoste?

 Era iarnă şi mă bucuram de vacanţă. Iarnă era şi în sufletul bunicului care venise cu căruţa să mă ia de la gară. Pleoapele lui dădeau troianul unor amintiri de o parte. Boii din vorbele lui arau cerul de plumb. Nu mai zic cum ningea în iarna aceea la gară. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Iubeam o fată. Şi-n sat ea mă aştepta de Crăciun. Paznicul ceferist se foia pe afară… pe lângă cai, stând de vorbă cu bunicul. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse, cu ale istoriei faţete mult tulburate şi grele. „Am servit patria, spunea mustăciosul ceferist - şi mi-l arăta pe bunicul din sprâncene: am servit patria împreună”. Ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; gândul, cât un geamantan cu vise, îmi era către casă. Iubeam o fată. Şi ea, cred, mă iubea. „Să nu-mi vorbiţi voi despre patrie!, l-am auzit pe bunicul. Mie nu-mi aruncaţi vorbele voastre prea fandosite, mie, cel care-şi îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morţi, flăcăi de la ţară împinşi din tranşee cu vorba blândă şi cu amăgirea unui ogor”… „Hai bunicule, hai bunicule… îl tot îndemnam. Să mergem odată”. „Da ce mă, au dat turcii? Ori te frig tălpile după aia de la casa din vâlcea?” „Ei şi?”, am zis, destul de timid.  „Păi, nu mai locuieşte nimeni acolo!” - mi-a zis bunicul izbind cu biciuşca-n uluca de la căruţă. Au plecat de pe la noi. S-a dus cu mumăsa după un român, nuştiu pe unde”… Atunci în gara pustie, cu trenuri îngheţate, vânzolind pe afară fulgi mari, am blestemat acel război care nu se mai termina printre amintirile lor. Şi acea gară. Dar m-am întors mereu şi mereu acolo, să-mi plâng prima iubire.Unde în altă patrie, mi-aş putea plânge la fel, prima dragoste?