62. Îngerul care a izbucnit în plâns.

Când trăia, bunicul ne spunea totdeauna poveşti în preajma crăciunului, sperând, că, peste ani, careva, măcar unu dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu, am să vă spun, povestea îngerului care a izbucnit în plâns. Cred că era crăciunul, sau după crăciun. Să fi avut cam cinci anişori, acolo. Priveam cu năsucul lipit de geam în afară, spre curtea casei, acolo unde mama vorbea ceva cu Lina, vecina noastră de dincolo de garduri. Zăpada, afară, era aproape cît gardul. Ninsese toată noaptea, ce tocmai trecuse. Noi, copiii, ne culcasem devreme şi nu văzusem nimic. Se vedea, că, totul se petrecuse în lipsa noastră. Am ciulit urechile, să o aud pe mama, ce-i striga Linii, aflată dincolo de gard.

- „... păi nu prea mai avem nici noi, Lino, că-l făcu Ion al meu, mălai, şi nu cred să mai fie!

-„Dă-mi ţaţă Ioană, măcar un ciur de boabe, să-i dau scroafei pînă mâine...

-„Da, voi n-aţi tăiat porcul fă Lino, ca toţi oamenii, de Crăciun?

-„Nu l-am tăiat încă, ofta Lina, suflând în pumni să mai alunge gerul. L-am avut la pat pe bărbatu-meu, n-a putut să se ridice, să-l taie...

Nu prea înţelegeam eu, din cele ce-şi spuneau femeile. Mă uitam la Lina, vecina îmbrobodită într-o basma de lână, ca la una dintre acelea care-şi mărturiseşte păcatele la judecata de apoi. O văzui pe mama că cedează în cele din urmă, şi dispare apoi, după uşa de la polatra unde ţineau ai mei, funiile cu ceapă, butoiul cu varză, lada cu mălai şi alte alea. Între timp, a apărut pe poartă şi tata. Ducea pe umăr, lopata cu care tăiase un şanţ prin zăpadă, pe mijlocul drumului. A zărit-o pe Lina în spatele gardului nostru, cum îşi îmbrobodea cu mâinile, basmaua neagră peste cap.

„- Ţi-e frig, Lino? întrebă tata.

-„Nu mi-e frig, nea Ioane. Doar o ţîră... da se înfiebântă ele picioarele când oi merge, şi-mi trece.

-„Da, ce-i cu Vasile, Lino? Acum, îşi făcea de lucru, cu lopata, prin faţa grajdului, unde ţineam oile.

-„A zăcut zilele astea... Tuşeşte, nea Ioane, toată noaptea. Cum vine ziua, se mai linişteşte... Aolelea! Da cu ce bani să-l duc şi la doctor, nea Ioane, că n-avem, se văita Lina dincolo de gard. (Pesemne tata, în timp ce vorbea ea, îi sugerase calea cu doctorul, ori cine mai ştie ce.)

-„Păi, vinde scroafa, şi cu banii ăia du-l la doctor... a zis tata.

-„Aolelea, ne Ioane! Şi, noi ce-om mânca?

Ce şi-or mai fi spus, ce şi-or mai fi vorbit... Că a apărut mama cu ciurul şi o pânză de şorţ plină cu boabe de porumb, şi Lina a plecat.

-„Să mă chemi Lino... i-a strigat tata. Vă tai io porcul, de ce să-l mai chinuiţi şi pe el, săracul!

-„Te chem, te chem, nea Ioane... am mai auzit-o pe Lina, dispărând după troienile care se puseseră şi înspre casa ei. Acum, când mă gândesc, şi refac totul în memoria mea, cred că n-au tăiat porcul de Crăciun, alde Lina. Pentru că, bărbatul ei a murit a doua zi după acea întâmplare şi, porcul, l-a tăiat într-adevăr, tata, dar, nu pentru de-ale crăciunului, ci pentru pomana pe care Lina i-a făcut-o bărbatului ei. Semăna Lina, într-un fel, cu Matriona din „Fraţii Karamazov”, mai curând, cu femeia aceea rea şi amarnică la suflet, din povestea pe care i-o spunea Gruşenkăi. Că, după ce a ajuns în iad, îngerul ei păzitor, făcându-i-se milă, s-a înfăţişat lui Dumnezeu, să-l roage să o scoată de acolo. „Da, a făcut ea vre-o faptă bună?”, a întrebat Dumnezeu pe înger. Şi, atunci, îngerul şi-a adus aminte, că, odată, a smuls un fir de ceapă din grădină şi a miluit o biată femeie săracă. „Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el, şi pe urmă să o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă să rămână unde s-o afla acum”. Aşa a făcut îngerul, dar femeia, văzând că de picioarele ei s-au prins şi alţii, vrând a se dori şi ei în afara iadului, a început să se agite, să dea din picioare şi să urle: „Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră”. Şi, de aceea, firul de ceapă s-a rupt iar femeia a căzut din nou în iad, unde arde şi acum. Iar îngerul (zice autorul), a izbucnit în plâns şi a plecat.

... Cum a intrat tata în casă, după ce şi-a scuturat mai întâi, opincile de zăpadă, în tindă, i-am sărit dinainte:

-Ai făcut pârtie, tată? (La şanţul tăiat pe mijlocul drumului, prin nămeţii de zăpadă, noi îi spuneam pârtie).

-Am făcut, copile... mă linişti tata.

-Până la bunicu...?

-Până la bunicul.

Şi, nu l-am mai întrebat nimic. Am fugit sub plapumă, unde mi-am ascuns năsucul pe care îl izbise frigul intrat de afară, odată cu tata, ori din cauza îngheţului strâns în zăpada de pe căciula lui miţoasă. Până la bunicul, pe vreme bună, făceam cam cinci minute. Stătea cu o uliţă mai încolo de casa noastră. Asta, pe vreme bună. Dar, tata tăiase pârtie şi abia aşteptam să dau o fugă până la bunicul, să-l mai întreb încă odată, când vine moşul cu sania trasă de cai albi ca neaua şi pe la noi. Bunicul era cel care le ştia pe toate. După cum ne povestea, câte şi mai câte, se vede treaba, veştile despre moşul ce trebuia să vina de Crăciun, nu-i erau, pesemne, străine. De obicei, de Crăciun, mama era cea care dădea cea dintâi, vestea: „Gata, copii, hai de vă îmbrăcaţi bine şi să mergem la taica-moşu şi mă-ta mare”. Se făcuse aproape seară, şi de acum, simţeam eu, că, mama nu are să ne mai ducă la bunicu. Ce-o fi fost în capul meu, nu ştiu. Cert, e, că am luat atunci, totul pe cont propriu. Spuneau ai mei, că m-au găsit o oră mai târziu, în picioarele goale, cu izmenuţele trase peste o cămăşuţă de casă, căzut în zăpadă pe pârtia făcută de tata, cam pe la mijlocul drumului până la bunicu. Eram vânăt la faţă, dar încă în viaţă. Mi-au frecat cu oţet şi ţuică, tot corpul, până mi-am revenit.

- Mă prostule.... mi-a zis tata, într-un târziu. De unde să ştie bunicu-tău, când vine moş Crăciun cu sania. Ce, au făcut ei armata împreună? Se cunosc ei de undeva? Să nu mai crezi tot ce spune bunicul tău... Zice şi el, nişte basme, colo... e un mincinos ca toţi ceilalţi. „Ba nu-i adevărat!, l-am înfruntat eu în gând pe tata. Tu eşti mincinos.... bunicul meu le ştie pe toate” .

Aşteptam numai, să mă fac bine, să ajung din nou la bunicu şi să-l pârăsc pe tata. Iar bunicul, care le ştia pe toate, poate avea şi ac de cojocul fiului său necredincios şi, precis, o să-mi spună şi ce s-a întâmplat cu Lina şi bărbatul ei, când s-au înfăţişat dinaintea lui Dumnezeu.