5.
Încercă să-şi amintească unde mai
văzuse chipul bătrânului, a bătrânului care tocmai rostise acele vorbe. Semăna
(după descrierea memorată cândva), cu Hogea de la geamia minaret a Mangaliei,
despre ale cărei semnalmente, le aflase de
la soacră, la plecarea lor spre destinaţia orăşelului de la marginea
mării.
- Domnule... bâigui. Unde mă aflu
eu acum?
- Eşti pe mâini bune, îl asigură
femeia. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreai dus pe lumea cealaltă. Acum, altcineva îţi va lua locul acolo. Te-ai
întors printre ai tăi. Nu-i aşa doctore? Alah şi-a lăsat fiul să se întoarcă
printre ai săi. Aceasta este făgăduinţa lui Alah. Şi, Alah, nu-şi calcă
făgăduinţa.
- Fie ca îngăduinţa lui Alah să
fie adevăr pentru el, auzi Demirgean pe cel, care tocmai fusese interogat cu
apelativul: doctore! Şi, în continuare, mai auzi:
- ...nu se împotrivesc faţă de
semnele lui Alah, decât cei care nu cred… Aici, bătrânul care semăna cu Hogea,
se ridică şi, după ce-şi făcu temenelele cu faţa la apus, dispăru pe una dintre
uşile întrezărite ale aburului din orizont.. Demirgean privi totul, ca şi cum,
abia se trezise dintr-un vis tare sucit.
- Unde am fost eu până acum?
întrebă Demirgean. Se ridicase de pe covorul ierburilor de mare şi încerca să
ajungă în genunchi, acolo unde stătuse mai devreme bătrânul hoge. Voia a-i
mulţumi, prin a lua mâna străvezie, ca să o ducă la frunte în semn de
recunoştinţă.
- Pe altă lume! veni răspunsul
magului în straie de femeie, dispărând şi ea după perdeaua de aburi.
Dinaintea lui, nu mai era nimeni.
Demirgean simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Parcă ar fi fost un vapor
cu zbaturi. Începu să numere în gând: „Atenţie Demirgean, acum se pot întoarce
cu toţii. Aşa a spus Hogea. Erupţiile astea solare, or fi de vină! Să nu uit să
spun rugăciunea în numele lor”...
Se trezi aproape de valurile care-i
spăla mâinile întinse pe lângă corp. „Se întâmplă ceva cu mine, îşi zise,
fulgerat de un gând aparte. Sunt eu, sau nu sunt? Cea care se îndreaptă acum
spre mine, o fi chiar ea?”
- Demirgean... Demirgean! se auzi
el, strigat dinspre strada pe care circulau şi într-un sens şi altul, felurite
maşini. Vino să vezi cine ne caută! Unde ai fost?
Ajunsese în faţa soţiei şi a unor
necunoscuţi care-i tot făceau semne cu braţele deschise.
- Parcă mi-aduc aminte. Nu-i aşa,
Dolunay?
Soţia tocmai se repezise să-i scuture
ierburile şi uscăciunile de pe cămaşa boţită şi udă. „Doamne, uite în ce hal
te-a adus câinele ăla?”, îl tot certa ea.
- ... Cu siguranţă, toate astea
îmi sunt vii, încercă Demirgean să se scuze. Întinse mâna spre noii veniţi, ca
şi cum, cineva tocmai ar vrea să-şi ia, pur şi simplu, un firesc „la revedere”.
Dacă ar fi privit înapoia lui, Demirgean, ar fi zărit două umbre, bărbat şi
femeie, alunecând de-a lungul ţărmului într-o direcţie necunoscută.
(sfârşit)
Tot aştept , măcar un indiciu. se apre că proza nu a convins. Face parte din romanul "Mînzul", şi în întregul romanuluiva fi , cu siguranţă înţeles. Vă promit!
RăspundețiȘtergereCei care nu pot posta un comentariu, imi pot trimite continutul pe tudorcicu@yahoo.com
RăspundețiȘtergere