51. Gângania din cap (proză în folileton)

 1.

Lui Demirgean (în traducere liberă: fier înroşit), locatar al blocului nostru, de la o vreme încoace îi intrase în cap, ideea, că, i s-a strecurat în cap o gânganie. „Ei drăcia dracului!”, părea a fi spus doctorul la care s-a mărturisit într-o bună zi. Oricât l-a studiat şi pe o parte şi alta, nici urmă de virus ori „gânganie” cum îi spunea Demirgean, intrusului care i se strecurase în cap, tam-nisam. „Ei drăcia dracului!”, spunea şi Dolunay (în traducere: clar de lună) soţia, punându-i comprese, afumându-l cu păr de câine, cum o învăţase soacra. „Sperietura de la câine cu păr de câine are să iasă până la urmă”, bolborosea soacra pe limba ei tătărească. Ce-i drept, gândeau cu toţii, câinele acela al vecinilor de palier, pesemne, îl speriase într-atâta pe bietul om, de-i intrase „gângania” în cap. Întâmplarea cu câinele care risca acum să-i îmbolnăvească pe toţi locatarii blocului nostru, era cunoscută şi de Jandarmeria oraşului. Dar, ce puteau însă mai marii oraşului, să-i facă unui câine, de altfel binecrescut, vaccinat, pus în botniţă? Curgeau amenzile gârlă. Alţii o dădeau pe erupţiile solare. Că au auzit ei, ehei, or să vină vremuri şi mai rele… Şi câte şi mai câte. Ce mai tura-vura, cu gângania din capul omului, trebuia să se facă domnule, ceva! Pe unde n-au umblat. Dar, când credeai că i s-a găsit leac, zbârrr! Tot capul lui Demirgean era o morişcă zbârnîitoare. În cele din urmă, soluţia se pare, că a găsit-o un Hoge bătrân, ieşit de curând la pensie:

- Aici sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult, îşi găsiseră locul lor sub pământ, dar, acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti, până când nu le vor porunci marele Alah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul om.           

Aici, mâna protectoare a bătrânului Hoge, le arătase spre răsărit, spre Marea cea mare. ştia undeva prin Mangalia, un prea înţelept slujitor al lui Alah, care mai slujea încă la moschee. Mare e puterea lui Alah, şi-au zis femeile. Dacă trebuie şi această încercare, de ce nu! Hai la drum. Maşina rula acum pe drumuri care începură a trezi unele nostalgii lui Demirgean. Nu mai fusese aici de o viaţă. Luat cu unele cu altele, cât mai trecuse, Doamne?! Parcă mai ieri… Îşi aminti dintr-o dată, cum părăsise cândva aceste ţinuturi dragi. Soacra fusese tartorul, apoi, hangul îl ţinuse soţia. Un an nu-şi vorbiseră. Iar după aia, parcă nici nu fusese viaţă adevărată. Ce prost! Să se ia după mintea femeilor. Şi, colac peste pupăză, de la o vreme, gângania din cap! Ajuns la mare, Demirgean îşi lăsă soţia să se preocupe ea cu întinsul prosopului pe acel petec de iarbă, singurul petec găsit pe acea plajă, unde foarte lejer ar fi servit după atâta drum făcut cu maşina, o binemeritată gustare, iar el, înaintă spre mare, până aproape de ţărmul ei. Înainta temător, ca la chemarea unei voci răsărite deodată cu punerea în mişcare a ceea ce el numea „gângania din cap”. Lui Demirgean i se năzări că se află într-un loc atât de straniu, atât de straniu! Sufletul său, atârna acum în jurul trupului său gol şi gata oricând, aici, de orice căinţă. Îşi privi cu mirare, cum nu o mai făcuse vreodată, trupul destul de firav. „Oare de ce îl detest atât?” – murmură ca pentru sine. Pe lângă el, trecu o pereche de tineri ţinând strâns, lesa unui câine greu de descris. Lui Demirgean, i se păru a fi una şi aceeaşi cotarlă, cu care vecina de la etajul al II-lea, îl întâmpina (ca să vezi coincidenţă) taman când dumnealui, vroind aşi elibera zumzetul pe care îl făcea „gângania din cap”, părăsea defensiv dinaintea matahalei, imobilul. La început, s-a oprit surprins, că „namila cu picioarele dinapoi ca şi fripte”, a început să-l hămăie, cu ochi îngustaţi şi burta flocoasă, ca mai apoi să-şi ridice spre disperarea stăpânei, plictisit, piciorul din dreapta şi să urineze pe perete.
                                                (va urma)