47. După litera Evangheliei.

Când Nataşa Rostov (din „Război şi pace” de Lev Tolstoi), îi spunea contesei Maria: „Celui ce are, i se va da, iar celui ce n-are, i se va lua”, reproducând cuvânt cu cuvânt cele scrise în Evanghelie, nu se gândise la Vera şi Grigore, eroii din „Veneticii”. Cu siguranţă, când scrisese „Război şi pace” nu se gândea că peste mulţi ani, putea asta însemna grozăvia şterpelirii cailor din ograda veneticilor abia refăcuţi după infernul refugiului, de sub nasul lor, cum se spune în popor. De fapt, Tolstoi nu recurge întâmplător la Evanghelie. Ştie că, întotdeauna se găseşte acolo un loc care se potriveşte în totul cu cazul fiecăruia dintre noi. Ion Lazu redă scena din noaptea cu furatul cailor (dramatică noapte trăită de cititorul său, prin cea superbă narare a autorului), alegând un ton alert, astfel încât, cele ce vor urma, să pară şi mai dramatice. Dar, oare, chiar nu erau? Când mama care m-a născut, ne povestea, nouă copiilor,  despre acea noapte când li se furaseră din coteţul de la ţară, peste 20 de gâşte mari, mie mi se punea un nod în gât, ca mai apoi să imaginez câte şi mai câte planuri de răzbunare împotriva acelui Gavrilă, care se mai şi fălea a-mi fi unchi din partea mamei. Cine ar dori să se pună în pielea lui Grigore şi sufletul Verei şi alor săi? Doar aşa, redate în vânzoleala şi decorul unei nopţi de pomină, că-ţi puteai rupe gâtul la fiecare colţ de uliţă, scenele par şi mai dramatice. Năuceala acelei nopţi nu se poate uita uşor. Te pui cu hoţii? „Şaptezeci şi şapte de lacăte să fi pus peste tot! De ce n-am pu-us, de ce?” – se tânguia Grigore.  „Dar îşi dădu seama că e pe o cale greşită: în satul ăsta nimeni nu are lacăt la poartă, cel mult un zăvor...”. Îl înţelegem pe autor, abia când afli ce spunea Cioran despre nenoroc: „Fericitule Iov, care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele!”. În rest, parcă îl auzi pe Grigore, pustiind cu cuvintele sale, întâmplări mai vesele de pe malul Nistrului. Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autorul), se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Timpul (va demonstra autorul şi în „Veneticii”) va încăleca omul, lipsindu-l de şansa de a lua calea demiurgului pe care o viaţă l-a venerat. Însăilez aceste gânduri pentru cititorul meu, chiar dacă trăirile sale sunt departe de ale autorului care şi-a scris cartea cu gândul la câţi alţi părinţi ai lumii acesteia. Mi-e greu acum să spun, dacă partea a doua „Scribul familiei”, şi-ar fi avut sau nu locul după o primă parte, diferită ca stil şi scriere de prima. Dar nu-mi pot ascunde acum, mărturisind aici, lacrimile cele strecurate pe la colţul ochilor, au venit abia în partea a doua.