miercuri, 7 decembrie 2011

49. Chemarea pământului.


Un pumn de vise mă ţine strâns de pământul acesta românesc, de nu pot iubi o altă patrie. Am să redau doar trei momente. Le redau în ordinea inversă derulării lor:
1. Când după mulţi ani m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vişinul din faţa casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. S-a desprins de marginea patului şi i-a zis să-l urmez la marginea satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a fremătat în palme pământul răsturnat proaspăt de lama plugului. „când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?... l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru la intrarea în sat a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă venită târziu. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H.Heine lămurindu-mi taina acelei lacrimi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu