„Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decât oblic spre cer” –
spunea Emil Cioran. Adică, pieziş! Dacă ar fi privit altfel, istoria unor
întâmplări din viaţa lor ar fi luat o altă înfăţişare? Să vedem. Vă daţi
domniile voastre, cu părerea, cam ce mutre ar fi făcut alaiul acela de ofiţeri
în frunte cu ditamai generalul, colonelul şi maiorul regimentului de cavalerie
din oraşul B. (vezi: „Caleaşca” lui Gogol), când au poposit la domiciliul
lăudărosului Pifagor Pifagorovici Certokuţki, şi l-au dibuit ascuns „în halat,
chircit într-un chip cu totul nefiresc” în caleaşca pe care tocmai o lăudase cu
o seară înainte? Cine era acest Certokuţki? Apoi, nimeni altul, decât cel care
stârnea mare zarvă în timpul alegerilor şi, care venea la oraş într-o caleaşcă
luxoasă. Şi, apoi, de ce să nu facă astfel de mutre: întrucât, Certokuţki, pe
care gura îl luase pe dinainte, se cam lăudase mai marilor regimentului, cu
caleaşca sa, şi îi invitase la praznic acasă la dânsul, sperând că totul va fi
dat imediat uitării. Dar ţi-ai găsit! Nici nu bătea soarele către amiază, că se
şi pornise convoiul ofiţerimii spre locuinţa lui Certokuţki, încât luat din
somn şi pe nepregătite, ca să-şi spele ruşinea, acesta porunci slujitorilor să
anunţe musafirii, că stăpânii nu-s acasă, iar el se ascunse în şopronul cu
trăsuri, taman în caleaşca mult lăudată, unde rămase aşa în halat şi papuci,
chircit pe fundul ei cu sufletul la gură şi, unde de altfel, l-au şi găsit
ofiţerimea, ce din curiozitate, taman dorise să cerceteze caleaşca, fapt pentru
care poruncise grăjdarului să tragă şorţul de piele care o acoperea.
Întâmplarea lui Gogol, are şi ceva hazliu întrânsa, seamănă ca morală, cu
gâlceava dintre moşul Stan şi moş Ismail, cei doi vecini, prin gardul care-i
despărţea, din satul meu. Vecini, care nu şi-au mai vorbit tot restul vieţii.
Moşul Stan, semăna cu acel Certokuţki, lăudărosul urbei B. Totuşi, nu se lăuda
el chiar degeaba. În grrădina sa creşteau cele mai arătoase şi pântecoase verze
de prin împrejurimi. Asta, până într-o zi, când, caprele turcului au pătruns
printr-o ţambră desprinsă nu se ştie cum anume de au făcut prăpăd în vărzăria
lui mosul Stan. Văzându-şi grădina, răsărită numai cu cotoare de varză, moşul
Stan s-a cam luat cu mâinile de cap. A bănuit, într-un fel, că aici, numai
caprele lui Ismail purtau toată vina, că, prea stăteau în ograda turcului sub
dudul de lângă poartă, tolănite la umbră, şi cu cozile în sus, mestecau
nesimţite din fălcile lor hidoase. Pesemne, varza lui înghiţită pe de-a
întregul. A bătut cu toiagul, moşul Stan, direct în ulucile de la poarta
turcului. Moş Ismail, ieşit în izmene, fără turban pe cap, pe prispa casei, nu
înţelegea ce voia cel care tocmai izbea în poartă. Chiar nu înţelegea, pentru
ce anume moşul Stan îl luase aşa din aşternut.
- Turcule la Râm, caprele tale la
râm, au mâncat toată varza, la râm...îşi începu oful moşul Stan, vorbind,
chipurile, pe limba turcului, ca nu cumva să nu fie înţeles.
- Anadâm, anadâm... căută să-l
potolească turcul pe moşul Stan. În limba lui, adică: am înţeles, am înţeles,
da de ce trebuie făcut bre aşa tărăboi?
- Înădim ,înădim pe p. mă-sii, că
n-au rămas decât cotoarele.....
.... Ce şi-or mai fi zis, unul
altuia, în ce limbă şi cum s-au înţeles, că până la urmă, unul a intrat în
casă, celălalt a plecat furios pe drum, să-şi strige în sat păţania cu turcul;
cert e, că, toată viaţa nu şi-au mai vorbit unul altuia. Şi, erau doar doi
consăteni de ispravă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu