46. O istorie tare încâlcită.

Teama că „istoria” tare încâlcită a timpurilor care vin, nu va reuşi să descurce nicicum iţele din dramele oamenilor de pretutindeni, rămâne în continuare calvarul atâtor şi atâtor locuitori ai planetei singulare? (prin viaţa ce pulsează în ea), însă pândită de neprevăzute pericole. Un filozof aşezat în nuştiu care parte a planetei, ne poate transmite orice despre toate acestea. Dar ce poate fi rostit, mai simplu, mai clar şi pe înţeles, înţelept şi aşezat, ca cele gândite de Vera (din „Veneticii” lui Ion Lazu), femeia simplă care a crescut numai ea ştie cum, 5-6 copii? Să-i dăm cuvântul: „Te repezi să-i tai capul omului. După aceea îţi dai seama că te-ai pripit. I-l mai lipeşti la loc?”. Imaginea zarzărului înflorit, dintr-un colţ al Americii, întâlnit în însemnările călătoriei familiei Lazu, îşi făcea simţită apariţia şi în paginile zugrăvite de autorul Veneticilor, în acel de neuitat capitol, intitulat „Călătoria”, aruncând peste sufletul Verei îndoiala unei drepte judecăţi a Domnului care le rânduieşte pe toate cu măsură: „A înflorit caisul drăguţul... Nu cumva noi, atunci, când am venit în refugiu, ne-am aşezat într-un loc lipsit de lumină îndeajunsă, într-o cută fără noroc a pământului, în dreptul unei pete de soare? Şi de aceea ne-a mers cum ne-a mers.?”... După cum vedeţi, nu mai e nimic de spus după cele gândite de Vera. „Ce ticăloasă-i lumea-n vremea asta” - sună de această dată, un vers al autorului. Şi, mă gândesc şi la cealaltă faţă a monedei. Întâmplarea s-a petrecut pe la Tighina, când nemţii trecuseră Nistrul şi făcuseră prizonieri coloana care se retrăgea. Toţi evreii au fost aruncaţi în vagoane (îşi aminteşte Grigore) cu destinaţia morţii. Unul singur, Iaşa Pascar, confundat cu nume de român, scapă acolo: „Dar ştii ce e interesant? Nimeni dintre ai lui nu l-a pârât pe Pascar, nimeni nu a spus: staţi aşa, că şi el e tot evreu, ca şi noi!” Pe ce lume trăim? Să nu ne mai mirăm noi, de ce am ajuns, unde am ajuns. Şi, de ce am fi ajuns, acolo unde nici măcar nu gândeam? De aceea, nu am a crede, că, istoriile acestor vremuri, deţin acele profeţii prin care, părintele Zosima, (din „Fraţii Karamazov”) îi mărturisea lui Ivan: „Oricât aş fi de fericit, se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu judecata omenească”.