58. De ce se mănâncă "stihurgoşii" între ei.

 
Spunea un poet: „Veneam dintr-o aşchie de ţară de dincolo de Ţară unde Dumnezeu a fost cel mai umilit. Ce înseamnă o ţară din care e alungat Dumnezeu? Ne întrebam şi căutam răspunsul împreună. O ţară fără biserici e o ţară tristă, iar o ţară fără Dumnezeu e o ţară moartă”. Dabija vorbeşte de „ţara” lui, dar care pe vremea fanarioţilor era cam ce spunea Nichita în elegia a noua, cam tot  „Dintr-un ou (dar n.m.) într-unul mai mare”. Păi bine bre! – cum ar fi spus un mitică din Monumentele lui nenea Iancu: Cine a tot şmirgheluit la cuvântul Domnului de numai are loc Domnul pe pământ? Fac prinsoare că datorită metehnei noastre scriitoriceşti de a învârti vorbele după bunul plac al celor care au pus stăpânire pe tron, va trebui să ne întoarcem la vremea fanarioţilor să căutăm şi-n punga cu vorbe a cronicarului de atunci. Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români trăgând ca Nastratin porţile orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie” (spune în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul) – după cele citite de mine cândva prin N.Iorga pare-mi-se. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul, ne spune cum (tocmai la un astfel de caz), un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi vârând hangerul în pântecele lui Vodă strigând să-i audă şi ciohodarii lui Vodă „dur bre ferman!” - ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea pline mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşătorul Vodă. Că mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă, că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări şi aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor de,  prin paturile agalelor (…) Adică fără comentarii! ÎNSEAMNĂ aceasta că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române? „Câtuşi de puţin!” – scria cronicarul. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci dar şi de pe-acum) din punct de vedere literar. Aşa că n-o fac nici eu. Dar mă întreb: de ce trebuie să ne comportăm pe mai departe ca poliţaiul de raion în faţa lui Akaki Akakievici, care în loc să dea atenţie punctului principal al situaţiei după ce-i ascultă plângerea cu jefuirea mantalei „se apucă să-l descoasă pe A.A. , întrebându-l de ce se întorcea acasă atât de târziu, dacă nu cumva trecuse pe la vreo casă deocheată”. La urma urmelor, scriitorul tot va sfârşi ca şi Oedip, adică unul dintre cei judecaţi. „Nu mai aveţi o ţintă şi mlaştina v-a supt”, (Pierderile – de Labiş), e versul care mi-a arătat mie că se poate dialoga şi ca la uşa cortului între condeierii de azi. E un rău mic, un rău mare? Timpul va decide. În lăstărişul lacom al gurilor flămânde după popularitate, cuvintele bune se întâlnesc în cele din urmă tocmai atunci când se va simţi nevoia de ele. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere a timpului”, e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ura (atenţie!), nu transmite decriptări de la faţa locului precum ne învăţase cronicarul cândva. Ura faţă de oricine nu gândeşte ca el, îi înscenează în final moartea prin cuvinte, pentru nesocotinţa acelui care a crezut ca şi Icar că îi era permis chiar şi gestul de a se apropia prea mult de soare. Că astăzi nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas? Apoi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor . Că unii au pus săbiile jos a neputinţă, că alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna lor stângă spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au născut, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei. Aici, de la masa de scris, cu gândul în urmă şi speranţa spre înţelepciunea celui din urmă Ulisse, am înţeles că nu mai trebuie să fac şi eu previziuni. Altfel chiar ne vom afla în pielea lui Akaki Akakievici (mult îndrăgit) şi fără de ieşire: „Ia te uită, ce încurcătură!”. Şi la final nu avem cum să nu cădem cu toţii de acord. Faust vrea să fie mai mult decât el însuşi şi pierde şi el. Hamlet moare pentru că rolul nebuniei jucat în faţa unchiului său nu atinge perfecţiunea şi jocul îi este destrămat prin a fi ghicit de cei cărora duhul tatălui său ar fi trebuit să le provoace insomnii. Am înţeles cred şi greşeala celor care l-au luat în derâdere pe Don Quijote în lupta cu morile de vânt… Dar, aveţi puţintică răbdare! N-a murit Moromete. Din când în când mai iese pe la poartă să vadă cât a mai evoluat vecinul lui, acela cu „prostia omenească” încondeiat de I. Creangă.