Sper că-mi vor ierta cititorii mei pentru aceste (şi cele ce vor mai urma) postări, dar ele vor fi o poartă de comunicare cu lumea de dincolo, lumea din „Veneticii” lui Ion Lazu, romanul pe care-l descpăr atât de târziu şi lumea adiacentă acesteia, şi care mă vor ajuta să fiu alături de toţi cei dragi autorului şi a multora altora ca ei şi care s-au petrecut. Sunt exerciţiile pe care le fac înainte de a mă apuca de scrierea adevăratului eseu. Apoi cum i-aş vedea altfel (vorbesc de Grigore şi Vera), dacă nu, pe „amândoi înhămaţi pentru totdeuan la aceeaşi căruţă”. Avea drepate să spună, că, privind în urmă, ne vin din adâncul memoriei „amintiri care nu se învechesc, nu se şterg cu timpul”. Tiotia Odochia (sora bunicului Papa, pesemne), îmi aminteşte vag de „Mătuşa Ovdochia” a lui Ion Druţă (asocierea mi-a fost făcută de asemănarea stilului utilizat de scriitor – voi mai reveni! -), acea Ovdochie dinaintea căreia oamenii satului i-ar fi sărit drept în faţă, cu baltagul, de le-ar fi stat în putinţă, zgripţurindu-se la mătuşa ceea aflată în luptă cu crucea de fier, mult înălţată deasupra unei biserici înconjurată de viforniţa iernii. „Doamne-Dumnezeule, o fi nebunit baborniţa ceea...”. Ca să vezi mata cititorule, ce asemănare de stil! Slobozia de pe malul Nistrului (undeva pe lângă Soroca), îmi amintea acum – din cele ce-mi rămăsese în memorie, încă de pe când îl citeam pe acel Druţă – de Ciobârciu şi „bunelul” familiei refugiate din calea războiului. Spun asta, pentru că, şi în „Horodişte” a lui Ion Druţă şi în „Veneticii lui Lazu (uneori) stilul e sfătos-ironic. Aş vrea să-l las pe cititorul meu (până data viitoare) cu nedumerirea bătrânului Papa, cel care privea nedumerit (după plecarea căruţei în pribegie), în timp ce aprindea îngândurat şi trist lampa din casă: „ai crede că nu a auzit bine, că nu a înţeles spusele fiicei din cauza huruitului roţilor. Dar a auzit întocmai, nu vorbele ar vrea el să le reţină în căuşul palmei, ci pe Vera cu ai ei cu tot”. Inspirată frază. Iar noi rămânem, tot la fel, după astfel de însemnări. Singuri şi îngânduraţi. Şi cu gândul la ai noştri: oare ei pe unde or mai fi rătăcind. Că lumea e largă şi multă înstrăinare o fi şi pe acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu