48. În complicitate cu destinul.

În numele tinerilor, care ar trebui să-l citească pe Ion Lazu în „Veneticii”, îi mulţumesc domnului Ion Lazu, pentru cuvintele scrise (pe blogul domniei sale) la piesa marelui dramaturg I.L. Caragiale. Aşa se întâmplă când gesturile simple înlocuiesc cuvintele. Dar, mai cred, că poezia pe care o găsim pe acest blog, are legile ei, că ea nu va muri niciodată, că nu el (cititorul neavizat) este chemat să-şi facă din metafore, precum poetul, o insulă privilegiată, ci doar aceia, care, lăsând pudoarea la o parte ies noaptea, şi printr-un gest orfeic, strâng stelele la piept. Nu ştiu în ce măsură, G. Călinescu vedea în Caragiale „în bună parte un zolist”. Să iei din grămada haotică a baniţei „mărgeluşe, bob cu bob, şi să le aşezi cu anume rost” (cum scria – undeva – Caragiale), eheeei! grea treabă. Nu-i de nasul fiştecăruia, domnule! Spiritul caragelian e, în linii generale de tip galic, sugera criticul sus amintit, dar, domniile voastre: în sânge ne-a rămas, obiceiul ciocoiului vechi descris de N. Filimon, de a bătea din palme, şi Caragiale înţelesese asta; în plus, iubitor de zgomot verbal cu orice preţ (fusese cândva cârciumar, de!), e singurul care transferă actul poetic într-o veritabilă dramă. Stricarea graiului, prin incultura personajelor aduse în scenă (de la Moliere pesemne inspiraţie), nu-i aduce oprobiul spectatorului, dimpotrivă, noi aplauze. Ei, aşa ceva, ne-ar putea părea chiar suspect., deoarece de aici încolo, nu mai părem a înţelegea nimic. Pesemne, de aici încolo, geniul intră în complicitate cu destinul. Aş vrea să-l citească tinerii şi să-i înţeleagă pe cei cuprinşi în ultima parte a şaradei Sfinxului, ce-i apăruse în cale lui Oedip. Domnul a spus, cam aşa: Vei merge pe un drum, şi nu vei spune nimic. La capătul drumului, însă, te va aştepta întruparea în cele gândite de tine pe parcursul vieţii. Sunt, întotdeauna, lângă tine, şi împliniri ale Adevărului după care alergăm de o viaţă, şi aşteptăm ca toate acestea, să devină lucruri împlinite prin cele scrise.