65. Un Don Quijote emigrant.

Haideţi să citim împreună (şi să comentăm desigur), această povestire a lui Mircea Săndulescu, emigrant ori scriitor refugiat în Canada (nu ne este clar), dar povestirii sale tare încâlcite, genială (!?) de altfel – eu nu-i spun poveste, se poate întâmpla oricui – hai să-i zicem, mai pe direct: întâmplare din fereastră „în fereastra ferestrei”. Ce deducem de aici (haideţi că nu fac mişto!), dar Uscăţeanu ăsta (eroul, nu-i aşa?) „băiat finuţ” are să ne spună ceva, ceva ce sună a „hrănirea sufletului”. „Ia încercaţi d-vs să vedeţi cum e!”, ne îndeamnă autorul. Apoi, când e ceva „fără coaie şi piper” – aşa scrie chiar dumnealui -, musai să citim mai departe. Dacă, nu cumva, avem de-a face cu revolta împotriva ireversibilităţii timpului, timp, care-l ajută pe om, să-şi construiască o altă realitate şi-l eliberează de povara trupului mort, (punga în care-şi colecta poluţiile diurne ne va conduce ca firul Ariadnei spre adevărurile concrete ale vieţii). Punga asta (admitem ce spunea Heraclit despre destin), îl va proooiecta pe Finel, într-o lume nouă, de unde să-şi reînceapă viaţa, cum ne sugera Mircea Eliade în a sa Trilogie a religiilor?  Vedeţi! Deja suntem în stufăriş.Privirea atotcuprinzătoare: ochiul unui tânăr student, vizavi de cel al unui profesor, dar amândoi urcaţi pe prima treaptă a poştalionului care-i va duce, tam-nesam, la d-na Montifar, filipineza, are multe de spus cu această ţintită concentare „APROAPE EXCLUSIVĂ” asupra prozei fantastice. Ar fi multe de spus. Dar revelaţia prozatorului de faţă, se deosebeşte mult de cea a lui Edgar Alan Poe, sau a lui J.L. Borges. Ar fi inutil să încerc în a o rezuma aici. „Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis...” (Mircea Eliade: La ţigănci). Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „ de întoarcere a timpului”, e poştalionul lui Mircea Săndulescu. Cine cere unui labirint, mai mult decât să-l părăsească, ACELA, va rătăci totdeauna prin el. Prozatorul, (atenţie!), nu transmite de la faţa locului. El îşi înscenează moartea, nesocotind sfatul lui Dedal de a se apropia prea mult de soare. Dar, să-i dăm cuvântul autorului: „femeile te fac să vorbeşti mult”. Dacă-i aşa, eu nu am nimic împotrivă, vă avertizez; bine, şi-a zis autorul „Apăraţi-vă gura şi testicolele de hoţi” (între noi fie vorba, VOIA SĂ SPUNĂ: hoţoaice! Gata! ne-am săturat de această lume plină de cavaleri rătăcitori: a venit timpul ca Don Quijote al nostru – Finel Uscăţeanu în persoană- (e prea mult, ziceţi?), să aive nevoie de scutieri ca Sancho Panza în continuare. Să-l susţină, ziceţi voi, dar, să ne spună, ca apărător al iluziei, spunem noi, că, numai el, vede (ca şi autorul acestei povestiri), că, din când în când, avem nevoie să privim lumea prin ochii lui. Ceea ce şi facem:

1. Clopotele sunaseră mai devreme de întâmplarea morţii d-nei Montifar. Povestise cineva? Montifar se afla după câte ştim încă în toaletă.
2. Răsuflăm uşuraţi: nu gândul vreunui furt încolţea în mintea lui Finel. Era doar fericit că niciodată nu fusese lacom de bani.
3. Mai ţi-e gândul la Noica, Ţuţea şi Cioran când aproape că te scapi pe tine?
4. Ne-am mai dumirit de altfel între timp: clopotele „băteau fără mână de om”. Mai ceva ca-n Hitchcock.
5. Pârtieeeee (cu cinci de e), începe... acum începe, să te ţii Gavrilescule... (pardon: Uscăţescule!)
6. Să-ţi vină spirit din sperma nedată (asta, io, nu ştiu cum ar mai fi. Întrebaţi vrun critic. Domnu E. Simion? Se aude? „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Asta e tot, domnu Simion? Atunci, să dăm înapoi, cuvântul, chiar autorului :
7. O adolescentă s-a prins de figură: a rostit cuvântul TRAGEDIE.
8. Dar cineva tot trebuia să-l salveze pe Finel, nu? Cine? Să fie preşedintele consiliului studenţesc? Chiar s-o dea ăsta în gât, pe „aia din closet” (Fuck you, man!) Hai sictir! pe româneşte. Nu: adică, ne traduce autorul, de data asta – nu mai improvizăm - „Du-te şi tu în mă-ta!
9. Cimitir? A zis cineva cimitir? Aha: orele-s suspendate. Convocare generală în amfiteatru.
10. Eroare: nu pentru d-na Montifar băteau clopotele, dar mai ştii? Michiduţă, proiectantul povestirii, îşi păstrează asul în mânecă. Să vedem în continuare.
11. Domnule! Până la urmă, Finel ăsta, era în FABRICĂ (o conştiinţă în devenire. Din spermă-om), sau fusese călcat de tramvai! Autorul n-a considerat-o „niciodată drept o întrebare importantă”. Omul e mort, domnilor, ce dracu, puţină înţelegere...

Aici auzim o voce din public, care pare a clarifica totul: Care tramvai?!! N-aţi înţeles nimic. Nimeni n-a înţeles esenţialul: pe colonelul Lawrence, chiar l-a lovit în creştet (ce mama dracului l-a lovit, nu se înţelege)... l-a lovit ca o sabie.