Şi, îşi mai aminti Demirgean, o vorbă de-a maică-si: „Să nu fugi niciodată când trăsneşte. Uite aşa, numa, te înhaţă fulgerul din urmă şi apoi te doboară la pământ ca pe o gânganie plesnită de cureaua lui taică-tu”. I se făcu dintr-odată răcoare, iar întunericul din faţa grajdului adus tam-nisam în memorie de „gângania din cap”, îl izbi între ochi. Îşi aduse aminte, că la streaşină, în partea dreaptă a uşii de la intrarea în grajd, tatăl său atârna ca de obicei, felinarul. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă. Se întoarse apoi în odăiţa casei şi luă de pe o poliţă, cutia de chibrituri. Cu felinarul aprins, păşi încet, dând grijuliu uşa grajdului de perete. Nu de altfel, dar violenţa trântiturii i-ar fi putut stinge fitilul abia aprins la felinar. Îşi roti privirea de jur împrejur. Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor. Pentru ce se întorsese acasă? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier, şi o morişcă virtuală, zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i da pace. „Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!”, era singura lui bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia de unul singur. Îşi făcu o cruce mare (mai mult la nimereală) ca pe ceva nesigur. Căută cu ochii. Funia cu care cândva legase mânzul, era atârnată în par, trecută pe deasupra unui nod al parului. „Tu eşti mânzul acum... îşi auzi gângania din cap. Tu eşti ... tu eşti...”. I se păru că-şi auzea propriul ecou sosit ca de pe cealaltă lume. Se îndreptă cu felinarul căruia îi tremura acum, flacăra aprinsă la capătul fitilului. Doar o clipă se abătu flăcăruia, prevestind prin asta, prezenţa prin apropiere a ceva neprevăzut. Buzele lui Demirgean îi tremurau ca şi cum ar fi fost muşcate; şi avea o privire de pasăre înspăimântată. Ori, o privire de animal hăituit. Lui Demirgean i se păru că morişca îşi încetinea acum, rotirea aceea nebunească. „Cine a spus că omul e un animal hăituit?”. Întrebarea îi da roate împrejur, odată cu rotirea nebunească a acelei morişci din cap. Privirea îi căzu pe un scaun răsturnat aflat lângă ieslea din grajd. Propti scaunul în pământ şi-l încercă de câteva ori cu talpa piciorului.
- „Ţine!”... rosti ca pentru sine. Laţul funiei i se strânsese deja în jurul gâtului. Simţea o imensă milă dar şi o mare dragoste, faţă de mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Îl cărase mai mult de frica tatălui, că are să-i taie gâtul cu briceagul, chiar acolo în câmp. Fătase măgăreaţa tam-nisam în plin câmp, şi din cauza asta, oile, n-aveau să se mai dezlipească acel loc de pe mirişte, unde fătase măgăreaţa. Iar noaptea ce venea, şi noaptea care avea să urmeze, avea să-i prindă tot acolo pe mirişte, învârtindu-se nevolnici în jurul turmei proaste.
Simţea o imensă ură, cu toate mizeriile şi înfrângerile care-l înfuriaseră până atunci, atât de tare, că nu se putuse abţine din loviturile pe care le da cu piciorul, mânzului nevinovat. Din ciudă, din ură, nici el nu ştiuse, asta, până în clipa când îl înhăţase mâna tatălui: - „Ho, mă! Că-l omori! Acum ia-l în spinare şi cară-l de aici dacă ţi s-a făcut milă de el”. Iar el, îl cărase, din câmp, acasă, de-l aranjase ca pe unul de-ai lui, pe un braţ de paie lângă ieslea grajdului. Avusese întotdeauna, groază şi dezgust faţă de moartea căzută pe capul cuiva pe neaşteptate. Nu voia să-l vadă , acolo în plin câmp şi pe cel al mânzului acesta născut nevinovat. Ciudat mai scârţâiau acum, grinzile grajdului. Pesemne, afară se pornise un vânt ca din senin. Undeva prin ceruri, bubui ceva năprasnic.(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu