4.
- „Asta e o rupere de nori”, îşi
zise Demirgean. Nu mai simţea nici o durere. Îşi aminti că poate soţia sa îl
mai aşteaptă la marginea plajei, pe petecul acela de iarbă, cu ştergarul întins
şi acoperit de bunătăţi. Era, deci, timpul să se desprindă de lângă parul unde
îşi ştia legat mânzul pe care-l cărase cândva în spinare. Ciudat cum nu mai
avea însă, puterea să coboare de pe scaunul pe care tocmai îl încercase cu
talpa piciorului. Făcu alte câteva sforţări. Nu şi le simţi ca fiind ale sale.
Iată, cum acum, nu mai era într-o prinsoare cu mişcarea, cu viaţa, cu zgomotul
şi mulţimea din jur, într-un cuvânt cu „gângania lui din cap”. Căzu pe un petec de pământ acoperit de
vrescuri, şi ceva umed şi alunecos îi întâlni palmele. În cădere, mai apucă să
zărească două umbre ce alunecau la marginea orizontului, spre locul în care
căzuse fără cunoştinţă. Două umbre care semănau cu magii porniţi după semnul
arătat de steaua din vis. Abia după ce ajunse în dreptul lui, cele două umbre
se intersectară una cu cealaltă într-o agitaţie continuă, părând a cerceta
cauza, şi să-şi dea seama, că, insul de pe plajă, probabil alunecase pe un vreasc putred, o
creangă uscată, ceva, şi căzuse pe un banc de scoici şi meduze moarte. Ochiul
de dedesupt îl ţinea închis, pe când cel de deasupra, clipea ca o morişcă în
raza soarelui. Ca şi cerul de deasupra, aflat în cel mai pur balans posibil. Ca
şi ochiul lui, încercând să înţeleagă cam ce-şi strecurau între ele cele două
umbre care se tot agitau în preajmă.
- Te doare ceva? îl întrebă una
dintre cele două umbre. Apoi, cât se poate de prieteneşte, încercă să-l
întoarcă cu faţa în sus.
- Spuneţi voi rugăciunea în locul
meu... se trezi Demirgean spunând.
- Ce rugăciune? Dumnezeule! Ai
căzut pe o parte. Atâta tot. Nu-i nimic, înţelegi, nu-i nimic grav. Te-am zărit
de la distanţă. Pur şi simplu ai sărit dintr-o dată la bătaie cu câinele ăla,
mă înţelegi? Tu crezi că o întâmplare ca asta îţi dă dreptul să spui orice...
- … credeam că mi-a venit rândul.
Mă chemase mânzul la el, continuă Demirgean să povestească. Dar, un nod i se
puse în gât. Îl apucă deodată plânsul.
De durere, de scârbă, de umilinţă, de slăbiciune? Nici el nu realiza. Înţelegea
că în faţa celor doi magi răsăriţi pe neaşteptate, deasupra lui, lui nu trebuia
să pară slab şi atât de îngenunchiat, că nu trebuia să pară aşa, nici măcar în
faţa cerului martor la scena aceasta.
- Cred că ne deşteptăm
întotdeauna prea târziu… Era vocea magului în straie de femeie.
-
Şi nici nu trebuie să plângi acum pentru acest târziu. Încearcă să te
linişteşti, încercă şi umbra magului bărbat, o nouă explicaţie.
Sufletul lui Demirgean atârna (simţea şi el
asta) în jurul trupului său şi era gata de orice căinţă ori spovedanie (la care
încă de la început şi cei doi magi se gândiseră), dar agitat peste măsură, nu
realiza cât era real şi cât era halucinaţie în tot ce i se întâmplase. Dar, nu
erau decât măruntele întrebări, care în capul lui deja începuseră a se sfâşia
între ele.
- Gata! Îşi revine acum, auzi
Demirgean o voce nelumească, în dreapta sa. Când deschise ochii, văzu la
picioare, un bărbat şi o femeie străină. O asemuia pe femeie, cu soţia sa,
Dolunay, rugându-se lui Alah, cu mâinile împreunate, duse în dreptul frunţii.
La căpătâiul său, veghea un bătrân cu barba albă. Îi lipsea turbanul albastru
de pe cap, ca să semene leit, cu Hogea care-l trimisese la geamia din Mangalia,
în căutarea leacului său. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?”, îi
veni pe buze, primele cuvinte. Dar, buzele, nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort, să se ridice de
jos de pe covorul verde-maroniu al ierburilor azvârlite de valuri. Nu reuşi.
Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă, era să se concentreze la tot ce se
petrecea în jur.
- ... El îşi dorea moartea
înainte de a o întâlni, dar, după cum arată, pare că deja a văzut-o, auzi vocea
bărbatului din dreapta sa. A privit la ea cu ochii. Şi nu s-a înfricoşat, îl
mai auzi Demirgean, pe cel care semăna leit cu Hogea cel bătrân, vorbind.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu