O FELIE DE PEPENE (debutul meu din 1972, revista TOMIS)
-
Ce faci acolo, măi?! Stai, care eşti?
Venea
ţintă spre pădurice cu momâia din ţoale vechi pe umăr şi nici nu slăbea din
priviri locul spre care văzuse fugind pe unul dintre noi. O umbră de bănuială
i-a fulgerat în priviri, şi trecătoare însă ca o furtună iscată din senin; apoi
ochii lui au căpătat din nou limpezirea cerului, privirile devenindu-i
liniştite. Când dădu cu ochii de noi, cu inimile cât un purice, cum stam chirciţi
după câteva tufe de mătură, îşi râse în barbă. Degetele mari cu unghiile
crăpate căutau parcă ceva anume printre firele albe ale bărbii la fel de albe,
ca ale sfântului din icoane. Căuta ceva anume, nu ştiam, sau poate încerca să
dea glas gândului nerostit. „Aha?! Nu vă aşteptaţi să vă iau chiar din oală,
nu-i aşa?” Ţinând încă, momâia pe umăr, ţeapănă de paiele de grâu, îndesate
printre cracii pantalonilor bufanţi, cârpăciţi de petice, şi prin care treceau
doi araci de salcâm drept picioare, bunicul îşi plimbă mâna eliberată dintre
firele bărbii albe ca ale sfântului, până după ureche, şi se scărpină stăpânit:
-
Cine să mă fure, decât nepoţii, hai?
-
Bunicule, dar noi...
Clopoţeii
din glasurile noastre zuruiau, ca dracu, în liniştea aşternută peste bostană.
-
Parcă îţi luase piuitul, mânzule! Apoi: Ce-i mă, vi s-au retezat picioarele? Ce
tot staţi aşa zărghiţi în dosul buruienilor? Păi, eu când eram cam aşa ca voi,
şi când simţeam că vine cineva să ne surprindă, păi ce, aşteptam să mă întrebe
cum o mai duc, sau ce mai fac ai mei pe acasă? Bine neică! Şi, valea...
Auzindu-l
cum vorbea, de blajin şi de cumsecade, ne mai încetinirăm bătăile inimii.
Lăcuste verzi, pripăşite de arşiţa verii printre tufele de mătură, ţâşneau
speriate printre bulgării de la marginea păduricei.
-
Măi, ia veniţi voi colea, lângă bunicul.
Trânti
momâia la pământ şi se îndreptă spre bostană. Marginea bostănăriei spre care se
îndrepta bunicul, era înconjurată pe partea aceea, de un gard viu de cucută şi
bozie, despărţind bostana de un maidan întins, năpădit de bălării.
O
cioară bezmetică dădea roată bostanei şi nu mai prididea cu cârâitul ei găunos.
Cât de ciudată este uneori viaţa! După ce ne grăbim să scuipăm în sân şi să
alungăm aşa zisa piază-rea a sorţii noastre ghinioniste, iată-ne acum, chemând
înapoi ursitoarele, care ne-au pus cândva ceva în scalda cu multe minuni şi
promisiuni. Zurgălăii, agitaţi, din inimile şi ele cât un purice se potoliră,
iar privirile noastre cercetau acum momâia cu fălci de călău şi pălărie de
clovn, făcând pe nebunul, îndesată peste ciorapul umplut cu paie, de forma
dovleacului. Cioatele ieşite dintre cracii pantalonului bufant, îndesat şi el
cu paie de grâu (aracii de salcâm), duceau cu gândul la picioroangele paiaţei
văzute prin cărţile cu poveşti şi ne făcură să râdem mânzeşte. Nici nu apucarăm
noi să schimbăm câteva priviri mai îndrăzneţe, că bunicul, cu statura lui încă
impunătoare şi privirea de bătrân pişicher, se întorcea la noi, ţinând sub
braţe, doi pepeni mari cu coajă lucioasă. Se aşeză jos turceşte, scoase de la
brâu cuţitul cu mâner de os şi spintecă sub privirile noastre înfometate,
pepenii. Felii mari, roşii; sâmburii negri, ciorchine. Lua bunicul felia, o
ridica în aer şi o lovea cu mânerul cuţitului pe coaja lucioasă, de-i cădeau
toţi sâmburii, puzderie de sâmburi negri în ţărâna caldă. Mâncam noi. Mai
exact, ne întreceam mâncând.
-
E bun măi, pepenele?
-
Îhîm! răspundeam noi printre dinţi. E dulce pepenele, bunicule! Scuipam
sâmburii de pepene printre dinţi, ca să vadă bunicul că suntem fericiţi.
-
Şi zi, voiaţi să mă furaţi, aşa-i?
Haida-de! Ca şi cum ai închide ochii, tocmai când te afli pe marginea
prăpastiei! O clipă am zărit profilul bunicului strălucind printre suliţele de
foc ale soarelui. Bunicul avea ochii albaştri ca ai sfântului Gheorghe, din
icoana sub care ne îngenunchea mama să ne rostim rugăciunea seara, la culcare.
Nu era nevoie să-i răspund bunicului. Mă dădea de gol faţa, îmi grăiau ochii
îndeajuns.(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu