Mihai Sălcuţan: Cronicarul şi-a
scris cartea…
Trecusem uşor de prima
parte şi continuam să citesc cartea „Cronica
unui început de mileniu”, de Mihai Sălcuţan, 2011, sub influenţa unor
versuri semnate de Pablo Neruda („Cine nu citeşte/Cine nu ascultă muzica/Cine
nu caută harul din el însuşi/Moare câte puţin”), amintindu-mi şi ceea ce-mi
spunea mie bunicul când mă urechea pentru câte o năzbâtie făcută, iar eu ţipam
ca din gură de şarpe: N-am făcut eu bunicule! Spunea bunicul: dacă va fi să
înşeli, înşeală-ţi moartea… „Rari sunt acei ce să dorească/Să pună cartea stâlp
de bază”, grăia într-un rondel, autorul acestor cronici de început de mileniu.
Vorbind de greşeli, să ne aducem aminte, scena din cap. 2 partea IV-a, a
romanului lui Dostoievski „Idiotul”, scenă în care bătrânul general Ivolghin,
tatăl lui Ganea, după disputa avută cu fiul său, blestemă casa, vroind să plece
în lume. „Vezi, ce-ai făcut?, spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce
iar pe acolo (se referea la Epancini )
şi ne împroaşcă cu noroi”. Aici ne oprim. Ce poate fi mai dur, decât această
acuzaţie, adusă omului? Dumnezeu, ştie, ce grozăvie vrea să facă din lucruri de
nimic! Pesemne, unii, în afara autorului acesta de geniu, chiar căzuse în plasa
Aglaiei, care cu privirea sa ca jăratecul, îl fulgera pe prinţul Mâşkin:
„Spune-mi totul! Porunci Aglaia (cap. 8 vol. II). Oare chiar se poate spune
totul? Homer rosteşte istoria războiului troian în câteva mii de pagini. Şi
totuşi, nici acum, omenirea, nu a înţeles totul. În „Cronica unui început de
mileniu” autorul pare să ne sugereze pe undeva, că viaţa e un miracol ticălos
de scurt şi, de aceea, rostul cronicarului este de a scrie pe fragmente şi
capitole cronica acestui anotimp. Pentru că, în cap. IV, intitulat „Cartea
noastră cea de toate zilele”, înlocuind pâinea din rugăciunea biblică cu pâinea
sufletului şi a minţii, cartea devine cuminţenia unei partituri care se scrie
sub ochii noştri. Uimirea autorului cu privire la vârsta fragedă cu care
înaintaşii şi-au construit eroii, nu e întâmplătoare. Stau şi mă întreb: de ce
Van Gogh (luat la întâmplare, dintr-un alt noian de exemple ale vieţii), a fost
constrâns să picteze, în trei-patru ani, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să
picteze, în zeci de ani? „Timpul trece repede şi e totdeauna ireversibil”,
notează autorul, încercând a răspunde la dilema noastră. Îndemnul eseului care
precede acest capitol, e cât se poate de clar. El (autorul) se adresează
tuturor. Cităm: „În bibliotecă se înalţă pomul miraculos al literaturii în care
cresc merele de aur ce se arată celor care iubesc cartea şi numai ei pot culege
fermecatele sale fructe”. Şi, în continuare, pledoaria pentru carte, citit, şi
aplecare asupra învăţămintelor care izvorăsc de aici, este elocventă. Ea,
pledoaria autorului, mi-a atras atenţia asupra celor rostite cândva de Pablo
Neruda. Tristeţea e cu atât mai mare, cu cât, mai ieri, tineretul sau omul
truditor de prin fabrici şi uzine, se găsea, fie în tramvai ori autobuz, fie pe
o bancă în parc, cu cartea în mână, şi era „furat” de cele găsite în acele
pagini, şi astăzi, parcă trecut-au ani şi ani de la acele timpuri. Vorba
poetului: uitate-s toate acum. În cele şase cronici, scrise pentru a-l veşnici
în amintirea noastră pe poetul naţional, de-acum, Grigore Vieru, autorul
reaprinde candela de „lângă busuiocul cel mereu”, deasupra unei imagini care
trebuie să ne rămână vie în memorie. Acest poet, zidit de Dumnezeu lângă
Eminescu, ne-a reamintit tuturor, că Limba română, pare pentru veşnicie a fi
făcută pentru poezie. Numai cine nu l-a auzit pe poet, recitând cu vocea sa
inconfundabilă, versurile dedicate mamei, poete trece cu suflet rece peste
aceste cronici. Ceilalţi însă, simt, alături de tremurul cuvintelor cu care
autorul îşi alege şi încropeşte fraza, îngereasca rostire: „Uşoară, maică,
uşoară,/c-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi
pământ”. Rostul unui poet este să dea glas sufletului, ne sugerează autorul
acestor cronici. Nu putem trece cu vederea, ultimul capitol din carte,
intitulat „Cu umorul nu e de glumit”, care ne-a prilejuit un periplu interesant
şi chiar de reţinut, cu privire la câteva centre aflate pe harta ţării, unde
epigrama unor „supranumiţi satiriconişti”, e arsenalul de luptă cu care este
înfierată societatea, atunci când se abate de la un comportament uman legiferat
prin cele zece porunci biblice. Cei care înfig baioneta epigramei (sugerează
autorul) în racilele unei societăţi care deviază de la matca bunelor tradiţii
de neam, fac de asemenea un act de cultură, iar „fără steag de cultură un popor
e o gloată, nu o oaste”, cum ne sugera părintele istoriei, Nicolae Iorga.
Închei prin a sugera cititorului, despre o anume narare a evenimentelor, prinse
în aceste cronici, narare despre care John Steinbeck, spunea, că dacă această
istorisire este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi
va citi în ea propria viaţă. Sau, cum ar spune autorul Mihai Sălcuţan, într-o
altă carte de rondele: „Mereu mă rog cât pentru doi/La vechi icoane, cu
tropare,/Să fie viitorul mare,/Dar musai să-l trăim şi noi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu