luni, 28 mai 2012

167. De veghe în lanul cu cărţi... (Mihai Sălcuţan)



 Mihai Sălcuţan: Cronicarul şi-a scris cartea…
   Trecusem uşor de prima parte şi continuam să citesc cartea „Cronica unui început de mileniu”, de Mihai Sălcuţan, 2011, sub influenţa unor versuri semnate de Pablo Neruda („Cine nu citeşte/Cine nu ascultă muzica/Cine nu caută harul din el însuşi/Moare câte puţin”), amintindu-mi şi ceea ce-mi spunea mie bunicul când mă urechea pentru câte o năzbâtie făcută, iar eu ţipam ca din gură de şarpe: N-am făcut eu bunicule! Spunea bunicul: dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi moartea… „Rari sunt acei ce să dorească/Să pună cartea stâlp de bază”, grăia într-un rondel, autorul acestor cronici de început de mileniu. Vorbind de greşeli, să ne aducem aminte, scena din cap. 2 partea IV-a, a romanului lui Dostoievski „Idiotul”, scenă în care bătrânul general Ivolghin, tatăl lui Ganea, după disputa avută cu fiul său, blestemă casa, vroind să plece în lume. „Vezi, ce-ai făcut?, spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe acolo (se referea la Epancini) şi ne împroaşcă cu noroi”. Aici ne oprim. Ce poate fi mai dur, decât această acuzaţie, adusă omului? Dumnezeu, ştie, ce grozăvie vrea să facă din lucruri de nimic! Pesemne, unii, în afara autorului acesta de geniu, chiar căzuse în plasa Aglaiei, care cu privirea sa ca jăratecul, îl fulgera pe prinţul Mâşkin: „Spune-mi totul! Porunci Aglaia (cap. 8 vol. II). Oare chiar se poate spune totul? Homer rosteşte istoria războiului troian în câteva mii de pagini. Şi totuşi, nici acum, omenirea, nu a înţeles totul. În „Cronica unui început de mileniu” autorul pare să ne sugereze pe undeva, că viaţa e un miracol ticălos de scurt şi, de aceea, rostul cronicarului este de a scrie pe fragmente şi capitole cronica acestui anotimp. Pentru că, în cap. IV, intitulat „Cartea noastră cea de toate zilele”, înlocuind pâinea din rugăciunea biblică cu pâinea sufletului şi a minţii, cartea devine cuminţenia unei partituri care se scrie sub ochii noştri. Uimirea autorului cu privire la vârsta fragedă cu care înaintaşii şi-au construit eroii, nu e întâmplătoare. Stau şi mă întreb: de ce Van Gogh (luat la întâmplare, dintr-un alt noian de exemple ale vieţii), a fost constrâns să picteze, în trei-patru ani, ceea ce în mod normal ar fi trebuit să picteze, în zeci de ani? „Timpul trece repede şi e totdeauna ireversibil”, notează autorul, încercând a răspunde la dilema noastră. Îndemnul eseului care precede acest capitol, e cât se poate de clar. El (autorul) se adresează tuturor. Cităm: „În bibliotecă se înalţă pomul miraculos al literaturii în care cresc merele de aur ce se arată celor care iubesc cartea şi numai ei pot culege fermecatele sale fructe”. Şi, în continuare, pledoaria pentru carte, citit, şi aplecare asupra învăţămintelor care izvorăsc de aici, este elocventă. Ea, pledoaria autorului, mi-a atras atenţia asupra celor rostite cândva de Pablo Neruda. Tristeţea e cu atât mai mare, cu cât, mai ieri, tineretul sau omul truditor de prin fabrici şi uzine, se găsea, fie în tramvai ori autobuz, fie pe o bancă în parc, cu cartea în mână, şi era „furat” de cele găsite în acele pagini, şi astăzi, parcă trecut-au ani şi ani de la acele timpuri. Vorba poetului: uitate-s toate acum. În cele şase cronici, scrise pentru a-l veşnici în amintirea noastră pe poetul naţional, de-acum, Grigore Vieru, autorul reaprinde candela de „lângă busuiocul cel mereu”, deasupra unei imagini care trebuie să ne rămână vie în memorie. Acest poet, zidit de Dumnezeu lângă Eminescu, ne-a reamintit tuturor, că Limba română, pare pentru veşnicie a fi făcută pentru poezie. Numai cine nu l-a auzit pe poet, recitând cu vocea sa inconfundabilă, versurile dedicate mamei, poete trece cu suflet rece peste aceste cronici. Ceilalţi însă, simt, alături de tremurul cuvintelor cu care autorul îşi alege şi încropeşte fraza, îngereasca rostire: „Uşoară, maică, uşoară,/c-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi pământ”. Rostul unui poet este să dea glas sufletului, ne sugerează autorul acestor cronici. Nu putem trece cu vederea, ultimul capitol din carte, intitulat „Cu umorul nu e de glumit”, care ne-a prilejuit un periplu interesant şi chiar de reţinut, cu privire la câteva centre aflate pe harta ţării, unde epigrama unor „supranumiţi satiriconişti”, e arsenalul de luptă cu care este înfierată societatea, atunci când se abate de la un comportament uman legiferat prin cele zece porunci biblice. Cei care înfig baioneta epigramei (sugerează autorul) în racilele unei societăţi care deviază de la matca bunelor tradiţii de neam, fac de asemenea un act de cultură, iar „fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste”, cum ne sugera părintele istoriei, Nicolae Iorga. Închei prin a sugera cititorului, despre o anume narare a evenimentelor, prinse în aceste cronici, narare despre care John Steinbeck, spunea, că dacă această istorisire este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Sau, cum ar spune autorul Mihai Sălcuţan, într-o altă carte de rondele: „Mereu mă rog cât pentru doi/La vechi icoane, cu tropare,/Să fie viitorul mare,/Dar musai să-l trăim şi noi”.   




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu