161. Dintre sute de catarge...

Teo Cabel: face parte din categoria poeţilor care ţin cu dinadins să copieze şi să sculpteze natura prin prisma ochiului scrutător spre „interiorul sufletesc” al materiei cu care lucrează, dar nu o fac din dorinţa de a evada cu „frumuseţea” acesteia, în lumea înconjurătoare, ci o fac, temându-se că a se îndepărta cât de puţin de „mirajul” ei, ar însemna îndepărtarea de raţiune şi propria lor credinţă. Mi-a căzut în mâini primul său volum, intitulat „Tablouri fără semnătură”, apărut în 2010 şi, printre ferestrele cu care „cerul priveşte” în casa sa, la început (oarecum) şovăitor şi timid („te simt/şi nu ştiu unde/să arăt cu mâna”), se va vedea spre finalul volumului, un poet care nu abstractizează, nu filozofează, nu extrage sensurile spre a le angrena în jocul de idei al poemelor, dar, care are o euforie „rece-exaltată” (mereu în antiteză) în faţa lor. Un poet care uită de temniţa cuvintelor şi păşeşte sigur în lumea poeziei, pe drumul său. Cu poemul „Aceeaşi lumină”, părea că astfel de versuri („Sunt nopţi, când un păienjeniş uriaş/Îşi face pânză de la lună la pământ/O pânză-harpă,/Al cărui cântec îl aud doar poeţii”), vor defini în cartea sa un poet nocturn cu aplecare spre orizonturi nostalgice. El refuză ticurile curente şi ce e mai ciudat, nu-şi confecţionează din amintiri un univers ostentativ propriu, ci doar anumite fragmente-cioburi desprinse din Oglinda Timpului, pentru a ni le reda sub forma unor „tablouri fără semnătură”, unde „orice sunet aici e un cântec” (Exerciţiu). Pentru Teo Cabel, titlurile poemelor ţin de logica textului şi anecdotica din contextul poemului (vezi: Aparenţe; În căutarea mentorului). Alteori, asociaţiile din gama de cuvinte sunt izbitoare la acest poet: „durerea este o femeie frumoasă”; „vântul, palid balaur”; „un zâmbet/ca un cal troian”; „cuvinte care îngheaţă”, iar imaginile întrupate la nivelul înţelegerii vieţii, sunt picturale, sugestionând cititorul asupra sensurilor împinse în centrul tabloului pentru a lua locul culorilor. Ex: „Păsări flamingo plecară la coasă” sau „şi ploaia-n culori, pe aripi de albine,/Curcubeu se preface şi rai pământesc...”. Unele poeme au câte „ceva” din perfecţiunea şi frumuseţea poeziei haiku şi aplecarea spre irizări pastelate: (Iubire; Orbul; Ger; Răsăritul). Pe axa minus stau acele „vinovate tentaţii” - cum le defineşte undeva – sau (plusăm noi), îndrăzneala de a spune orice, uitând că poezia nu-i „zborul vulturului” ci „frigul acela” care este ceva ce ne cuprinde pe toţi, ca o liturghie ţinută în taină în catedrala sufletului (vezi: Nostalgie; Şapte zile până la Crăciun; Zi de toamnă; El). Când exuberanţa adolescentină şi euforia exaltată îşi dau mâna, Teo Cabel scrie şi poemul în care afişează aroganţa şi exuberanţa poeţilor care-şi cunosc poziţia în lumea poeziei, cum se manifesta odinioară Rimbaud, Maiakovski... sau la noi Geo Dumitrescu, Emil Botta ori Cezar Ivănescu... Poemul la care facem trimitere, se numeşte „Sunt doar un om” şi poate fi poemul autoportret. Redăm prima şi ultima strofă: „Ce mândru-s eu cu gura mare/Tot turuind la baliverne,/În timpul ce sufletul mă doare/O stea se-ascunde în taverne...  (şi)  „Mă joc cu focul, vâlvătaie/Ard toate-n mine!Cui să strig?/Dar tac!Zâmbesc! Iar în odaie/Se-ntunecă. Şi-i tot mai frig!” Şi, nu-i departe vremea celui de-al doilea volum (presimt eu) când păianjeni uriaşi îşi vor face din cuvintele sale o harpă şi, ploile căzute „din lună cu linişte” vor lua foc, când firesc, pe chipul său va „apare soarele/ca în icoane...”.