Oana Calen: Prin
intermediul poetului Marin Ifrim, cel care lucrează mereu la proiecte care sunt
gândite pentru a scoate pe tineri din baruri şi discoteci ca să-i aducă în
bibliotecă, întruna din zilele acestea am intrat în posesia plachetei de poezie,
semnată de o foarte tânără poetă, Oana Calen, elevă (pe vremea când îşi scria
placheta de poezie, azi studentă, după câte aud) - intitulată „Despre viori”, apărută la Ed. Univers
Ştiinţific 2007. Oana Calen „fermecătoarea codană buzoiană”, cum apare prezentată
pe coperta plachetei, se situează prin trăirile cuvântului scris, la
extremitatea superioară a spectrului actualei generaţii, (generaţie supranumită
metaforic „copii indigo”) şi, pentru care lipsa fiorului liric, dintre cuvântul
scris şi suflet, este pus sub semnul îndepărtării de marea poezie populară atât
de magic exprimată prin doine, balade şi cântece de dor, de jale şi de
dragoste. Tânăra poetă buzoiancă, refugiată şi ea „sub convenţiile jocului
suprarealist” (după profesor dr. Tudor Opriş), nu uită că psihoterapia
cuvântului scris în poezie, te poate mântui, şi chiar are puterea de a schimba
oamenii, aceste „inimi în săbii” (La râul Babilonului am şezut şi am plâns).
Mesajul nu e nou. Întoarsă la fiorul poeziei poeţilor Văcăreşti, adică la
începuturi, actuala generaţie a scrisului, se mai poate salva din peroraţia
halucinantă a acestui tablou nou în poezie şi de-un teribilism declarativ, şi
fad. Şi, o recunoaşte şi tânăra poetă: „Ai prostul obicei să faci delfinii să
plângă/… ai prostul obicei să tulburi mările sculptate în laviu” (Ai
întrecut orice măsură). „Fiinţa temătoare” – cum îşi defineşte în poezia „Flămând”
sufletul, e argumentul accentuat de tânăra poetă, că, percepţia dramei şi
fiorului în această trecere, prin universalul existenţial, poate distribui la
întâmplare (sau conştientizat) iluziile absolut necesare unui burg al poetului
din zile3le noastre: „Stam pe una din pleoapele tale de uriaş-copil/ şi priveam
în jos/… dar nu-ţi vedeam iarba sub picioare/nici visele din troiene/pe care
şedeai într-o împietrire surdă de orbire, spre pieire/Tu fluierai şi sughiţai
de moarte şi de frig nebun într-un pârâu/ şi îţi dansam cu cai pe pleoapă,
nepotcoviţi, turbaţi, scăpaţi din frâu” (Leagăn). Pe dea altă parte,
tânăra poetă se indignează de acest amestec în decor cotidian, care nu are
nimic sfânt şi poetic în el: „Râd de nebuni. Parcă-s pictaţi” (Ellebor);
dar, singurătatea e resimţită apoi acerb şi speriată părăseşte ideea. „În
noaptea asta impur de albă”, spune ea „mă-ntorc în oraşul cu pete/viorile îşi
plimbă nestingherite pe stradă/osemintele albe”, spre un viscolit abandon. (A
se vedea poezia: Despre Cupidon.) „Nimic nu e ceea ce pare”,
recunoaşte tânăra poetă într-o ultimă zvâcnire cu ceva reflex tipic,
adolescentin, de abordare a acestei lumi, neavând încă prospeţimea procesului
de lucidizare prin care să extragă sensurile spre a le angrena, mai apoi, în
discursul poetic: „căci ori de câte ori te strig/îmi sângerează palma stângă/şi
alte pietre-n ea se-fig” (Strig). Pentru a şlefui caratele „fuiorului”
liric, pe care îl cer solicitanţii în poezie, pot să-i sugerez o vară cu arşiţă
din poezia unor: Rilke, Apolinaire, Whittman, Ahmatova şi Pasternak, apoi,
Baconsky, Stelaru, Magda Isanos, Botta şi chiar Panait Cerna (ce au răspuns mai
demult frământărilor, sub forma la care
se sbuciumă, azi, poeta) şi apoi într-o iarnă, cu mult omăt şi mult mai multă
tăcere, să desprindă arcuşul poemului din rastel şi să ne dea cea mai exactă
partitură a stărilor ei lirice. Şi-atunci mai vedem. Se pare însă, că s-a
aşternut multă tăcere peste această aşteptare a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu