162. De veghe în lanul cu cărţi...(Florentina Dalian cu "Scrisori netrimise")

Fericirea la călcâiul raţiunii.

 Cu romanul „Scrisori netrimise”, 2011, autoarea trece prin noi, cu amintiri cu vise, cu gânduri cu tot, ca printr-un suflet ce arde să încălzească un pumn de sentimente strânse într-un pumn de cuvinte. Romanul acesta e un început bun, pentru că se simte în el dorinţa Celui-care-scrie, că nu din întrebări şi cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile şi înţelesurile lor. Pe autorul adevărat îl simţi de la prima citire, cum creşte înlăuntrul cuvintelor, ca-n fântână, apa dintre ghizduri. Parcurgând povestea de dragoste a romanului, cititorul va înţelege repede că nu se află într-un labirint, ca pătruns definitiv în viziuni, să nu mai înţeleagă unde începe şi se sfârşeşte povestea, ci, dinaintea unor oglinzi, unde, cu prima şi ultima frază a romanului << „Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine” (la început) şi ... „o datorie faţă de mine” (la sfârşit)>>, omul cu „faţa acoperită” (Mihnea) deţine una dintre cheile cu care păpuşarul şef (autoarea) îşi coordonează abil eroii, prin te miri ştie ce ochi, cu care îi urmăreşte privirea până la căderea cortinei. Deci: în privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului „refelectat în oglinzi” şi iluminării psihologice a acestui adevăr, în straiele mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţile romanului. Ilinca e prizonieră în hăţişul propriului suflet şi în iubirea care îşi cere drepturile. Dar, fericirea se plăteşte cu lacrimi, ştie asta foarte bine Ilinca. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie) asupra adevărului deja rostit, după o dureroasă despărţire de omul pe care l-a iubit sincer: profesorul Sabin Ladar. Dar, oare, ce alt adevăr spera Ilinca să mai poată găsi, altundeva, în nordul Italiei? Adevărul dintre ea şi prostituata cu care împarte bancheta maşinii care le duce spre ţara „fericirii”, e o pistă falsă. Atunci, nu ne rămâne decât adevărul „scrisorilor netrimise” de către noul ei iubit, doctorul Mihnea. Sau suntem tentaţi să credem că în cazul acesta va fi altefel? Există un răspuns în astfel de incertitudini. Un prim răspuns îl dă „omul natural” Nina: „De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arătă un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Aşa suntem noi în mâinile lor”. De ce e Nina un „om natural”? Pentru a ne lămuri, e de ajuns fraza prin care se descrie: „ ...nu-mi fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot”. Dar, cine e de cealaltă a adevărului nostru? Nimeni altul, decât Mihnea: „Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat, sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?” (ori) „Omul (care) se mângâie cu gândul că şi altul îi împărtăşeşte suferinţa”? (Certitudinile, când se dărâmă, fac ravagii în sufletele noastre) – asta i-o spusese Ilincăi, însuşi Ladaru. Dar, omul e dator să se agaţe de fericirea lui, ca de un colac de salvare. Tâlcul acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale, aflată la o răspântie de drumuri în viaţă) poate sta şi în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o existenţă străină, dintr-o viaţă în doi „rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să afle” unde a greşit. Dacă Pascal credea că nu există nimic în Univers care să nu slujească drept stimul al gândirii, autoarea ne demonstrează şi că în Iubire, acest adevăr e un corolar al luptei pentru propria fericire. Oglinzile autoarei (Jurnalul cu destăinuirile la timpul trecut al lui Mihnea-şi-destăinuirile Ilincăi la timpul prezent al desfăşurării evenimentelor), ne arată că e deţinătoarea celor două chei, pe a creştineştei Iertări şi pe a dureroasei Pedepse.