150. O felie de pepene (ultima parte)

La oarecare depărtare, salcâmii şi scoruşii îşi răsuceau spinările zburlite sub pala moale a vântului şi vârful mărului pădureţ, singurul copac stingher din bostană, ameninţa din nou clopoţeii de aur din piepturile noastre. Ne opream din înghiţit, ridicam pe sub felia de pepene privirile şi ne uitam la bunicul, pândind ca nu cumva ariciul părului său să se zburlească spre noi. Cu priviri vinovate ne uitam la bunicul. Ca la Dumnezeul din icoană, ne uitam.

- Bunicule... noi o să ne facem băieţi buni, bunicule... promitem!

Scuipa bunicul într-o parte firul de tutun de pe unghia cu care îndesase mai devreme pipa umezită cu buzele, apoi mai mult arunca firul închipuit de tutun printre dinţi, decât scuipa.

- Pe moaş’ ta! Păi ce, noi nu eram la fel? Furam şi noi. Avea un turc de pe-aici, Husein îl chema, bostan întins. Era solid şi impunător turcul; cu ţeasta lucioasă ca lubeniţa, fălci ca de buldog, ochii oblici şi severi, şi nişte nări imense, prin care pufăia, ca o locomotivă cu aburi. Avea turcu Husein şi nişte mustăţi lungi, negre, de te înfiorau. Şi le răsucea cu vârful degetelor, cu plăcerea unui turc. De altfel era ambiţios, dar noi tot îl furam. Ieşea turcul din cerdac, striga: „Stam bre pungaş, pezevenghi, stam bre firam al dracului ghiaur, stam bre al cui estem, prindem eu pungaş la tine...”  Iavaş-iavaş se îndrepta turcul mustăcindu-şi smocul negru, de sub nasul enorm. Dădea cu ochii de pepenii sparţi. Bocea: „Aman, aman! Eivah, depegöz! Asta căpcăun, tâlhar estem”.

Se auzea bocetul turcului, tânguitul lui, până aici la noi, la toţi trei, în bostană. Şi, zău, eram ca vânătorul uimit, cu graiul luat, care desface între braţele larg desfăcute pasărea mult căutată, ţinând-o de penele aurite, proiectând-o ochilor prin suliţele de foc ale soarelui, ca-n povestea auzită de la mama. Merita să-l asculţi pe bunicul!

- ... păi ce, n-avea părintele în curtea bisericii (şi cât era biserică!) bostană, nu glumă. Dar, noi, tot îi săream gardurile. Ne vedea popa de acolo din turla clopotniţei. Striga popa: „Te văd, te văd, stai mă, care eşti, măi drace împieliţat, stai mă, nu fugi, te bate bunul Dumnezeu păcătosule!” Punea ochii, pe câte unul, popa. Zicea părintele când venea de Crăciun, cu icoana: „Mărie, să plăteşti cotizaţia şi acolo încă ceva pe deasupra, pentru stricăciunile copchilului”. „Aoleu părinte, cât?” „Păi atât...”  Se tânguia mama, biata de ea: „Părinte, ne jupoi, că, vecina spuse că plăti mai puţin”. „D-apoi plodu tău ăla mare, afurisi-l-ar şi ucigă-l crucea, îl prinsei că-mi strică bostanul, astă vară, vrei să se mânie Cel de Sus, Mărie?” „Vai părinţele, arză-l-ar focu, ptiu-ptiu – scuipa mama în sân, să alunge piaza rea, de teama celor spuse la necaz – da’ de ce să-l ardă părinte, e şi el copchil, doamne iartă-mă!” Şi, plătea. Dacă te puneai cu popa, te afurisea el şi-ţi mergea rău tot anul. El cu Dumnezeu aranja, pesemne, totul. Heei!... Ofta bunicul cu gândul la cei ani şi acele vremuri fermecătoare din amintirile lui. Şi noi, nepoţii lui, am ştiut că înlăuntrul albastrului lor, ochii îi erau umezi. Ne simţeam potârnichile sufletului, tremurând în laţul pus de un suflet rău, ca în pădurea unei nedreptăţi ce i se făcuse, cândva, bunicului.

Şi-a scos bunicul încă o ţigară din  foi de tutun ieftin, a răsucit-o în stilul lui, de-acum caracteristic, după care a aprins-o, pufăind de două-trei ori pe sub mustăţile albe, ca ale sfântului, şi a tras din pipă cu sete, adânc.

Toamna se simţea în aer. Şi departe-departe, apele închipuite ale orizontului cărau pe spinările lor sufletele morţilor pomeniţi şi nepomeniţi în amintirile bunicului.

- E bun mă, pepenele? întreba cu gândul dus şi el, undeva, departe.

- E dulce pepenele, dulce şi bun.

Privea bunicul un timp în pământ, după care îşi scutura pipa de genunchi. Privea glodul de jos, de la picioarele lui, tras la faţă, dar cu irişii ochilor deschişi, ca atunci când ai faţa zâmbitoare, ca a unui copil.

- Da ce, pe atunci era ca acum? (Nu ştiu de ce mi-l închipuiam pe bunicul, ca pe atunci când era foarte mic; ca atunci când mama lui într-o rochie cenuşie, udă de la apa din albia de rufe, alergase înnebunită prin gerul care se lăsase să-şi ia copilul în braţe şi să-l ascundă la sân de privirile popii, care rotea icoana pe deasupra capetelor şi arunca stropii de apă din mănunchiul busuiocului, ţinut în mâna ce venea ca o fulgerare de trăsnet). Păi... era într-un an; o luasem pe Veta şi mi-l făcuse întâi pe Ionică, pe tactu, mă!...

Mă uit la bunicul pe sub felia de pepene. El nu se uită la mine. Numai după ce trage cu sete din pipa aprinsă, se uită, în sfârşit, la mine. Poate şi-a amintit că m-a văzut luând şi în vara aceea premiul întâi. Zice:

- Da’ carte n-a învăţat. Îi spuneam, du-te şi tu, măi Ioane, la şcoală, să nu rămâi de căruţă. Aflam mai târziu că se ducea cu încă vreo doi copii de-o seamă, sus pe deal la moş Ichim şi pufăiau împreună ţigări de foi. Avea şi Ichim ăsta bostană în câmp. Ba unii spuneau că moşu îi chema la el. Era cam gălbejit moşu, şi tăcut. Îl rodea oftica pe dinăuntru, boală grea, care avea să-l dea gata nu peste multă vreme; se purta bine cu ei, adică, îi lăsa în pace, nu le cerea nimic şi pesemne lor asta le plăcea. Bătrâneţe, singurătate, deh! Mai avea omu cui arăta necazul şi fără să şi-l spună. Heei, da’ dacă am văzut aşa, într-o zi-am zis: „Ioane, cartea ştiu că nu se prinde de tine, fir-ar să fie! – punea capul în pământ şi nu zicea nimic – hai, fii bărbat, ce dracu, ia-l şi pe fratetu Voicu, puneţi boii la plug, duceţi-vă la câmp!” Seara mă duceam să văd ce au făcut băieţii. Scrâşneau praf printre măsele şi le curgeau năduşelile pe spinările plăpânde, arse de soare, dar nu ziceau nimic. Aşa am crescut doară cu toţii: la coarnele plugului, şi nu ni-i ruşine. Când aşternea Veta masa, acolo, în câmp, săreau ca leii. Voiau să pară a fi cât mai fericiţi de noua lor viaţă. Noua lor viaţă!... (ecoul cuvintelor părea a-i suspina odată cu sufletul). Heei, da’ mă întreba ăla micu: „Ce punem aici taică?” „Aici punem grâu”. Închidea ochii, să vadă lanul de grâu copt la marginea câmpiei. Îşi ducea palmele într-o parte şi alta, aşa cum clătina vântul spicele de grâu. „Da’ acolo lângă salcâmi?”  „Bostană. Bostan o să punem acolo, taică.” Săreau în sus de bucurie. „Ştii, tăicuţule, o să-l păzim noi şi n-o să lăsăm pe vreunul să fure din bostană.” Îl mângâiam pe cel mic pe creştet. Ziceam: „Lasă, lasă tăicuţule, ia şi mănâncă acum, ia tu şi mănâncă...”

Păsările în pădurice ciripeau în copacii care ardeau prin acei ani depărtaţi, cu soarele de atunci fumegând şi el, de amintirea unei zile, de altfel, obişnuite ca oricare alta.

- Da’ ce faceţi, nu mâncaţi? Luaţi măi! E bun pepenele nepoate? îl aud eu ca prin vis îndemnându-mă la felia uitată în palmă.

- E dulce pepenele! Dulce şi bun e pepenele, răspundem amândoi.

Dar, clopoţeii din glasurile noastre, nu mai au clinchetul acela de aur, mai curând poate al unor clopoţei de aramă coclită, sau mai ştii, dacă mai eram noi aceia, care priveau momâia de la picioarele noastre, scălâmbă şi ruginită de pulberea vremii şi, care pe deasupra, nici nu ştia să rostească măcar vreun cuvânt. Deasupra tuturor, doar o cioară bezmetică, dădea roată bostanei şi nu mai prididea cu cârâitul ei găunos.