157. De veghe în lanul cu cărţi... (azi: Nicolae Tudor, Lucille Iona, Dumitru Dănăilă)

Notă: Am primit şi primesc multe cărţi. Cei care mi le dau, au speranţa că mă voi uita prin ele, dacă nu şi le citi, şi poate, voi scrie câteva rânduri despre ele. Îndreptăţită speranţă. Asupra unora chiar m-am aplecat la modul serios, pe altele le-am pus în bibliotecă, pentru ziua când le va veni rândul… şi am uitat de ele. Nu mi-am făcut semn (cu pixul la degete) cum am mai văzut pe la alţii. Apoi şi dacă aş fi scris, cine mi le-ar fi publicat?Singura noastră revistă buzoiană, apare din an în paşti. Altele sunt pretenţioase, iar la care am mai trimis, motivează că nu au spaţiu. În schimb am inventat rubrica de faţă, care, sper să înlocuiască „semnul” şi „lipsa de spaţiu” invocate. Astfel, voi prelua „ceva” din pedeapsa pusă asupra omului de ştiinţă din Hessen, care a fost prins după ce a furat, de-a lungul anilor”, nu mai puţin de 24000(?) de volume din Biblioteca Universitară din Magdeburg. Dacă aş fi făcut parte din completul de judecată, sigur l-aş fi achitat dacă dovedea că le-a citit pe toate şi a scris despre ele.

1. Nicolae Tudor :Despre rostul scrierii şi fericirea rostirii

   La lansarea volumului în proză semnat de Nicolae Tudor „Duminicalii”, apărut la Ed. Rafet, 2006, nu fusesem prea încrezător în rostul scrierii sale, deşi A.Ganea întrezărea în autor un fel de  „nenea Iancu” care ţinea un bar într-un cartier al Buzăului, un fel de laborator în care vin personajele, iar el nu face altceva decât să le aşeze „pe nişte insolite lame de sticlă” şi să le studieze mai apoi cu microscopul unui talent epic înnăscut. Gândindu-mă la „eroii” săi, singura imagine care-mi venea în minte, era personajul acela întârziat mintal pe numele său George Lennie, din „Oameni şi şoareci” de Jhon Steinbeck: („Doamne Iisuse! Te-or putea lua drept fiară şi te-or împuşca, dac-ai umbla singur”). Astăzi (2011), revizuite şi aşezate în pagina unei noi cărţi, printr-o nouă acceptare a înstrăinării de tot ceea ce o făcea greoaie cititului, aceste prozo-poeme, revin cititorului, cel care regăseşte ca prin minune ceva din caracterul ei original de emanaţie, în care povestirea izbuteşte să-şi redobândească vocaţia participării la esenţa emanatorie a logosului dintru începuturi. O carte, în care personajele îşi vorbesc trăirile în acele singure momente ieşite din singurătate. Sau poate, e modul lor de a se lăuda în gura mare. Lumea de mahala din primul capitol intitulat „Duminicalii”, sunt umiliţii şi obidiţii (ca la Sadoveanu), sărmanii (ca la Gorki) şi alţi lucrători cu ziua, cerşetori, pierde-vară, un fel de Turnul Babel al săracilor şi nevoiaşilor de la periferia mahalalei. Cele mai reuşite povestiri par a rămâne: Despărţirea; Paşte bolnav; unde naratorul nu mai e contaminat conştient cu torentul verbal a celor spuse fără răsuflare de „duminicalii” (oamenii care populează cârciuma, duminicile), ci aplică estetic, procedeul literar, spre a face faţă oral trăncănelilor venite de pretutindeni dar şi sarcinii sale de prozator: Deşi (eroii săi) trăiesc în tenebrele unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie, iată-i în câmpul nostru vizual, cu acea nostalgie a nebuniei, clovnerie a vorbelor, forţă epică şi halucinatorie a faptelor din trecutul fiecăruia. Nicolae Tudor este un bun observator de caractere şi un bun portretist ( a se vedea): Omul cu barosul; Cititorul (de apometre); Lae  Iri; Orfanul; Hornarul; Omul cu pisoiul; Omul cu calul; Al nimănui – care sunt nişte bijuterii în proză. Iar personajele care se derulează în „ţara cnezatelor lipsite de orice lege”, te conving. Toţi au însă aceeaşi tristeţe: nu-i bagă nimeni în seamă. Trăiesc şi ei cum pot, pe unde pot. Se descurcă de azi pe mâine. Vorba unuia: „cred că la noapte mor. M-a gâdilat broasca la nas. Şi-aşa trăiesc degeaba pe pământ”.  Povestirea „Mama” e mica lui capodoperă, o poveste cât un roman gorkian; Nu suntem prea departe de lumea celor din „Azilul de noapte” a lui Gorki şi, poate spre aşa ceva ar trebui să se orienteze naratorul în scrierile sale viitoare.

2. Lucille Iona:Fiinţa profeticului în arta comunicării

                                                                                                        

  „Viaţa prietena mea” de Lucille Ioná, Ed. Rafet, 2011 (153 pag.) reprezintă chiar sufletul autoarei, aflată între clocotul sufletesc (în planul existenţei afective din aceste dialoguri de sfântă taină cu prietenele) şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări despre viaţa sinelui (a celui de pretutindeni). „Amintirile mele, joc labirintic, nu se pot închide uşile memoriei! Nici ale sufletului!”(spune autoarea în „Cuvânt de încheiere”). Atmosfera spirituală din aceste dialoguri de suflet cu cei din Oază (un aşezământ ridicat la munte ca azil pentru bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor monahale: „culoarea pocăinţei”. Întreaga făptură a naratoarei participă la dialogul expunerii, pătrunsă parcă de necesitatea spunerii: „Cerşim Domnului, poete, ani mulţi, aşa-n neştire. Dar ce facem cu ei? Îi întoarcem lui Hristos talanţii pe care ni i-a dat, sau îi ascundem, fără a-i înmulţi?”. Rostirea interioară îi este autoarei o imensă şi continuă rugă pentru a dobândi sufleteşte „doar un strop din marea răbdare a lui Hristos”. Autoarea simte, ca orice om cu credinţă în Creatorul lui, că „bobul de muştar al credinţei m-ar ajuta să mut din loc muntele”. Lucille Ioná ne învaţă şi cum trebuie să privim credinţa: „să privim cu acel ochi din interior, cel care vede, nu cu ochii noştri materialnici”, iar celor care nu cred (precum e scris): „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. Sau, să reamintim cititorului, tonul părintesc, de asumare a greşelilor noastre atunci când îi răspunde unei persoane care pare a nu-i înţelege faptele: „Iartă-mă, Marie! Nu vă critic...  vă observ, încerc să vă înţeleg, să vă ajut cum pot, cu sfatul, cu fapta...” Autoarea, ne vorbeşte despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din Noica, părintele Steindhart, M.Eliade, poetul german Rilke, filozoful Pascal, Heidegger, foloseşte pildele lui Bulgacov sau Tolstoi, pildele lui Hristos, ori învăţătura celor 12 apostoli ai săi...Asemeni lui Ivan Karamazov, a lui Dostoievski, autoarea ajunge la concluzia că „adevărata credinţă este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depăşeşte în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre el” şi citându-l  pe A. Frossard, argumentează: „credinţa este un fenomen magnetic reciproc între Dumnezeu, a cărei discreţie atrage fiinţa dincolo de ea însăşi – şi acea generoasă înclinaţie a sufletului omenesc de a crede în iubire...”  E un îndemn adresat mai ales tinerilor. Iată-l: „A ţine o carte între palme cu dragoste, a-i răsfoi filele! Iată marea bucurie a sufletului, Steriana! Din aceste lecturi înaintezi în spirit!” Altfel, existenţa noastră şi a tuturor va fi ca o rătăcire în labirint, după cum sugerează autoarea în această carte de învăţătură pentru minte, inimă şi literatură.        

3. Sub mantia unei iubiri pustiitoare

                                                                                 

   Cel de al treilea roman al scriitorului Dumitru Dănăilă, apărut la Ed. Alpha MDN, 2011, şi intitulat simplist „În căutarea paradisului” (169 pag.), este un love-story sfâşiat de tristeţea a tot ce n-are margine în frângerea unor destine peste care alternează, o dată cu viaţa, simţăminte precum iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul, care, şi ele fac parte tot din această viaţă „care te poate pocni în orice moment”. Drama cuplului Andrei-Dana, se epuizează în această îndârjire de a ţine nepermis de puternică, flacăra unei iubiri cheltuită şi prin gând şi durere, într-o lume tot mai deschisă spre deznădejdile fericirii. În acest context al luptei tot mai acerbe pentru existenţă, „nespusul dureros” al dragostei (după o sintagmă cioraniană n.m.), poate însemna tema unui autor cu un garantat succes la cititori.  Construcţia epică şi siguranţa narării, îi prilejuieşte autorului să intre firesc în planuri succesive ale textului de faţă. Astfel, în al plan paralel, un alt cuplu , Magda-Grig, intră în scenă şi se prezintă cititorului, prefigurând, prin cruda şi amăgitoarea istorie a rătăcirilor noului cuplu, drama ce le va urma. Iar dragostea care urmează, sub mantia unei iubiri pustiitoare, precipită şi mai mult, ca într-un cazan supus mişcării browniene, tot ceea ce va urma. Până aici, autorul dă de înţeles, că, pe oameni nu-i poţi cunoaşte, decât atunci când nu mai pot fi apăraţi de Dumnezeul din ţara ta şi rămân tot mai singuri în lumea cea largă şi nesimţitoare de pe pământ străin în „paradisul spaniol” şi unde, noul cuplu Andrei-Magda trăiesc aventura vieţii şi morţii, sub mantia unei iubiri pustiitoare. Romanul are vigoare stilistică şi planurile succesive în care e construit, sunt capabile să emoţioneze şi să ţină în priză cititorul pe toată întinderea sa. Contemporaneitatea temei, materia lirică cu care viaţa scrisă a celor două destine, îmbracă aceste întinderi învinse din destinul nostru, face atractiv şi pasionat acest roman scris sub mantia unei iubiri pustiitoare.