Cum a fost să fiu numit şi "poet român"
Există în Sura 94 din Coran, intitulată „SURAT
AŞ-ŞARH” (sura Deschiderii) un
verset pe care, citindu-l cândva, l-am notat într-un caiet cu alte însemnări,
din dorinţa de a reveni asupra lui, pentru că exprima pentru mine, ceva
nelămurit la acea vreme. Îl redau aici, cu acele însemnări: „Iar atunci când
vei termina*, trudeşte**” (v.7). Şi îmi notam
dedesubt aşa: (* când vei termina lupta cu frământările sufleteşti,
pricinuite de alţii; ** atunci
lauda îţi va aparţine ţie şi Dumnezeului în care ai crezut, pentru realizarea
ta). Am făcut un efort în memorie, să-mi amintesc prilejul cu care făcusem
aceste însemnări. Mi-am amintit doar, că în clasa a VI-a (sau) a VII-a de
generală, începusem să scriu poezii. Pe ascuns ţineam un carneţel pe care n-aş
fi vrut să-l vadă nimeni. Dar, fiindcă nu mă puteam stăpâni nici la orele de
clasă, într-o bună zi, profesorul de matematică mă surprinse la una din orele
lui, cum tocmai îmi notasem „ceva” în carneţelul vârât, mai apoi, sub bancă. L-a
luat în mână, l-a frunzărit câteva clipe, apoi mi l-a întins, zicându-mi: „Lasă-te
de prostiile astea. Mai bine ai fi atent la oră, că nici la matematici nu
străluceşti”. M-am simţit rănit în orgoliul meu de copil, aşa că am ripostat:
„Bine domnule profesor, dar dacă nu sunteţi de specialitate, cum puteţi afirma
despre poezie, că-i o prostie o astfel de îndeletnicire?” „N-ai decât să le
arăţi şi profesorului de română, o să-ţi spună că toate astea sunt numai prostii
în capul tău”. Mă simţeam, cum spunea Panait Istrati în povestirea „La stăpân”,
când împreună cu mamă-sa se prezentase la uşa lui Chir Leonida, pentru a se
angaja la stăpân: „Mie mi se zvârcolea inima ca o vrabie în mâna unui copil: mă
credeam pe punctul de a fi înmormântat de viu”. Am tăcut, fiindcă altfel, m-ar
fi scos la tablă, m-ar fi încurcat şi mi-ar fi dat o notă proastă. Şi, poate ar
fi făcut-o, dacă nu m-ar fi salvat sunetul clopoţelului. Nu i-am purtat pică
profesorului acela şi nici nu i-am arătat profesorului de română carnetul acela
cu poezii. „Copilul e începutul şi sfârşitul lumii” mai spunea Panait Istrati. Cum
să răneşti şi să îngropi cu asemenea vorbe un copil ce are o asemenea
îndeletnicire? Asta, nu mai înţelegeam. Poezii, însă, am continuat să scriu,
uneori şi pe foi albe, singulare, pe care le doseam prin nuştiu ce manuale. Aveam
în sat, o verişoară, Maiorica Richea, care-mi ştia pasiunea pentru literatură,
dar nu ştia că scriu şi eu poezii. Avea această verişoară mai mică, un dar cu
care era înzestrată, în a recita cu voce tare. Povestea pe care de abia acum,
încerc să v-o spun, s-a petrecut pe vremea când eram licean. Veneam pe acasă
doar în vacanţă. Vară-mea (era elevă în cls. A VII-a), a venit într-o zi pe la
noi, şi i-a cerut mamei voie, să se uite prin cărţile mele de literatură,
doar-doar va găsi o poezie, care să-i placă, cu care să se prezinte la un
concurs de recitări de poezie, organizat pe comună. Participau la acest
concurs, elevi şi eleve din mai multe şcoli de pe raza comunei. Şi, tot
răsfoind prin cărţile mele (mama îi dăduse voie) a dat de o coală de hârtie pe
care se afla scrisă o poezie de-a mea, intitulată „Fericire, dacă…” – semnată
cu numele de Mihai Lormin. Din Liceu, începusem să-mi semnez poeziile cu acest
pseudonim, din teama de a nu fi „luat la ochi” de colegii mei de la Liceul Industrial
Energetic Constanţa, care, numai ochi buni nu aveau pentru orele de literatură,
pentru profesoara de Română, Jean Elena (sora lui Jean Constantin), dar şi
pentru oricine manifesta o cât de cât aplecare şi înclinaţie pentru literatură.
Se înţelege, eram doar un liceu de specialitate! Verişoarei i-a plăcut poezia, găsind-o „cu
multă muzicalitate, cu un anumit mister poetic” (cum se exprimase ea mai
târziu), când mi-a povestit întâmplarea. „Am ales acea poezie – povestea ea în
direct chiar autorului ei, fără să bănuiască ce exprimau „mirările” şi
„uimirile” de pe faţa mea –poate, fiindcă am înţeles că şi ţie îţi plăcuse atât
de mult şi o copiaseşi pe acea coală de hârtie. Am ales poezia, am învăţat-o,
era, de altfel, uşor de memorat, avea doar 8 strofe şi fiindcă începea cam aşa:
„Cum cocoşii-n lună/N-or mai şti să zboare,/Să mă cerţi, mai vrei?/Palidă
ninsoare!”… şi se termina cu acel îndemn al poetului, pentru a primi în
schimbul fericirii, numai lupta sa în viaţă, ca semn al izbânzii care va veni,
dacă o faci cu plăcere: <<Fericire! Dacă,/Lupta-ţi voi primi/ Turma ta de
vise/Cine-ar păstori?>>
Aşa înţelegeam eu pe atunci, pentru că trebuia să descrii la concurs şi tema
poeziei alese”.
- Da, dar era o nebunie să
renunţe la fericire, pentru nişte amărâte de vise, nu crezi? am căutat eu să-i
atac principiile.
- Nu-i deloc adevărat! Poetul
acesta înţelegea să lupte pentru o idee, pentru o nebunie cum spui tu, pentru
orice, dar numai să creadă în lupta sa. Cine nu simte nevoia unei lupte, fie şi
numai a lui, acela nu trăieşte, se pierde pentru totdeauna…
Eram mirat şi uimit şi nu ştiu ce
m-a oprit să nu o îmbrăţişez pe loc. Am făcut o „mutră” de om nemulţumit şi în
total dezacord cu cele rostite, lăsând-o să continue, căci îmi devenise tare
dragă.
- „… şi m-am prezentat la
concurs. Am primit aplauze, iar juriul, la sfârşit, a anunţat întreaga sală că
fusesem desemnată câştigătoarea concursului. În aplauzele sălii am urcat din
nou pe scenă, unde mi s-a înmânat premiul şi-n ovaţiile celor prezenţi am fost
rugată să mai recit încă odată <<
Fericire, dacă…>>.
La sfârşit, juriul, nedumerit de numele poetului care scrisese poezia,
mi-a cerut să spun câteva cuvinte despre autor. Era singurul lucru despre care
n-am ştiut să răspund. Doar am îngăimat: Mihai Lormin este un poet român… şi am
tăcut, fiindcă mă făcusem roşie la faţă, pentru că nu ştiam prea multe.
Aplauzele, m-au scos şi de data aceea din încurcătură”. Vă închipuiţi, când a terminat de povestit,
aveam lacrimi în ochi şi mi-am sărutat cu foc, şi drag, verişoara.
- Hei, ce-i cu tine? Doar n-am
făcut cine ştie ce bravură?!
- Sunt atât de fericit! am
liniştit-o. Fiindcă, azi, e prima oară când aud că sunt şi eu „un poet român”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu