159. Cronica acestui anotimp (Ne-ndoim în faţa furtunii dar nu ne frângem)

1. Nici o pasăre nu întrece şoimul în aer, cormoranul sub apă, ca vedere, dar există şi peştele cu patru ochi. După cum se vede şi în văzduh, dar şi în apă, toţi sunt cu ochii pe noi. Dar, Dumnezeu şi-a întors faţa de la neamul acesta. Care să fie cauzele? Să vedem: Adriean Videanu e făcut stadion de Elena Udrea. Extindem această sintagmă şi pentru muntele Găina, să se cheme Udrea pentru Cocoş al ei. Că doar nu s-o sui cocoşul pe o grămadă de bălegar, să ne vestească de acolo răsăritul soarelui şi să ne arate buricul legat cu panglici de inaugurat telegondole…. Ce să înţeleagă bietul om din faţa televizoarelor? Tupeu sau băgare de seamă la Elena Udrea? Mai bine să-i uităm că există, printre cele 18 milioane de deznădăjduiţi, pe cei doi, pentru că e foarte primejdios să ai de-a face cu oameni deznădăjduiţi.

2. La „educaţie” (e vorba de minister), toţi sunt pătaţi? Ori acolo e un scaun electric care îi electrocutează de cum se aşează? Chiar nu mai e în ţara asta nici un candidat fără pată? Într-atât ne-a „educat” în cei 22 de ani, democraţia asta atât de originală? Tot ne plângem de locuri de muncă. Păi, Nufărul, tot şomează domnule Ponta! Dă-le şi ăstora de lucru. Când Baba se plânge că a lăsat locul curat unui dalmaţian cu pete, musai să fie sesizat Consiliul Naţional de Etică (cel care se ocupă după dumnealui, de presupuneri) – că de aia sunt plătiţi. Numai şi cele auzite: „cei care îşi doreşte?!” spuse de Mang, dar dacă se mai confirmă şi plagiatul plin de greşeli? Vom spune că era mangă, sau e vorba de mangleală? Faceţi bre, sfeştanie, în ministerul ăsta. La parastas (după cele 40 de zile legale), musai să participe şi guvernul MRU, că doar de la ei vine cererea.

3. A început şi campania electorală. Peste tot benere. Pretutindeni, alde Lăscărică fac politică în felul lor. Parcă-l auzim pe cel original: „Don Semaca... Nu trageţi! Sunt eu, Lăscărică. Vă rog să credeţi că nu v-am trădat. M-au adus aici cu forţa...” Iar nu mai înţelegem ce se întâmplă! Pe ce lume trăim? Uneori, ca să înţelegem ce se întâmplă (ne învaţă filozoful de la palat) şi mai mult, ca să ne dăm seama pe unde trebuie să o luăm „e nevoie de cineva care să-ţi dea perspectiva corectă, pentru că ceea ce vezi conform experienţei tale poate fi cu totul altceva decât este în realitate” (Dilema, nr. trecut) Măi, să fie! Îmbârligate vorbele filozofului. Alice din „ţara minunilor” ştia mai precis care ciupercă e otrăvită care nu, care tunel te poate rătăci, care te poate scoate mai repede la liman... Păi, de! Dacă el (filozoful nostru) o ştia şi o ţinea maţu-gaia numai p-aia cu Albă ca zăpada?

4. Cum au ajuns românii să-şi vândă părţi din organele lor (rinichiul şi ficatul) pentru pacienţii de pe patru continente? Boc, dacă ar mai fi premier, ne-ar fi rostit un discurs foarte bun cu privire la rostul şi bunătatea poporului nostru, care încă de pe vremea regelui Dromihete, cel care-i pusese lui Lisimah, tăvile de aur cu bucate dinainte...etc...etc. Un discurs serios şi bun în accepţiunea celor care (iată, i-am şi uitat) fiindcă şi-au făcut „treaba” şi-au plecat niţel să se culce. Dar Boc? Se pare că a aflat şi el că în timpul somnului suntem cu toţii mai înalţi cu 6 mm. Că tot îi trebuiau lui nişte cm, decât să se ridice pe vârfuri. Şi, le-a urmat celorlalţi exemplul. Dar, o fi având deşteptător? Nenorocirea în care am ajuns ca ţară, a avut şi o parte bună: ne-a învăţat să-i cunoaştem pe cei care au stat de partea cealaltă a gardului vopsit în portocaliu.

5. Mimi, mama lui Nuţu şi Sile Cămătaru, e mai ceva decât „Mama lu Ştefan cel Mare”: du-te mamă şi predă-te, i-a zis lui Sile. Ăsta, ca şi Ştefan din poezioara lui Bolintineanu s-a şi confirmat. Fix, la o oră de la acel faimos „unu orologiu sună noaptea jumătate” bolintinean. Fără orologiu. Doar cu limuzina. Se plimba şi el prin Germania în căutarea unui medicament pentru diabet, pe o autostradă de 100 de km. Cât despre Nuţu, ce zicea mama sa: să-şi aranjeze şi el afacerile, că are şi el cai... are de toate, şi se predă. Dar, ce aflăm din gura mumei providenţiale rămasă acasă să supravegheze cetatea: că n-au mai fost de acord cu finanţarea unor politicieni (ce, acum se ştie că interlopii finanţează campania electorală a unor politicieni?) şi cei care au venit acum la putere i-au băgat din nou acolo la puşcărie. Cum le ştie ea pe toate? Mai ceva decât mama Omida, la care veneau politicienii ca la Daniel Sihastru, să le spună cum să facă, cum să dreagă. Dar, staţi liniştiţi! Vom trece şi povestea asta, după care va apare alta şi vom trăi în continuare în acelaşi climat.

6. După viscolul şi zăpezile din februarie 2012, luna mai a revenit apelor şi furtunilor care ne arată că suntem sub vremuri, ai nimănui. Leul se topeşte ca lumânarea, iar dinspre Grecia păsările călătoare nu aduc veşti prea bune. Un român tocmai a murit făcând greva foamei într-un penitenciar din Italia. Pentru că votul lui  nu a contat, România l-a abndonat. Ne-ndoim în faţa furtunii dar nu ne frângem (ca-n reclama aia), pare a fi mesajul pe care noul ministru Ponta îl dă zilele astea, cu privire la soarta actorului Şerban Ionescu cel răpus de o căpuşă. Păi, e un început, nu? Londra parcă se vede mai bine de pe podul de la Bruxelles. Acolo unde fetele noastre au câştigat nu mai puţin de 6 medalii (4 de aur şi 2 de argint).

7. Şi acum două ştiri de pe alte meridiane: - un papagal evadat din colivie şi fugit de acasă a fost găsit rătăcind de unul singur (bezmetic) prin oraş. Cineva l-a găsit şi l-a dus la poliţie. Cinstit (mai sunt şi ciori cinstite deghizate în papagali) a dat comisarului care l-a anchetat, adresa exactă a stăpânei de unde a plecat. Şi, uite aşa a ajuns iar în colivie. Ce tâmpit! – Celebra cântăreaţă de origine mexicană Chavella Vargas, la aniversarea celor 93 de ani ai săi a fost ovaţionată cu „Chavella presidenta!”. Dar ea, mai ceva ca în „Titanic vals” al lui Muşatescu, a răspuns ferm: nu! Pentru că „oamenii politici nu spun decât minciuni. Promit că vor da şi apoi aşteaptă să le dai”. Să ai luciditate, la cei 93 de ani, aşa ceva mai rar pe la noi. Dar nu dezarmaţi: „Trebuie să ne pregătim şi pentru ce-i mai rău, nu numai bine” – a conchis premierul nostru. Dar, stau acum cu pixul cu care scriu, la tâmplă, precum mucalitul Dănilă Prepeleac şi mă întreb: „Oare când ne-a fost nouă bine?”