148. Dumnezeu o fi locuit la ţară?

„Trăim şi nu ştim ce se petrece pe lume„ – i se destăinuia Vronski lui Golenişcev (din „Anna Karenina” de Lev Tolstoi). Golenişcev, privind un tablou, acasă la Vronski – în timpul acestei conversaţii – credea limpede că autorul tabloului, are o atitudine, cu totul falsă în artă. Cele trei zile petrecute de mine şi soţia mea, alături de Lică şi Olguţa (cumnaţii mei din Roman), mi-au amintit de spusele lui Vronski. Într-adevăr, la ţară, undeva aproape de munte, pe lângă Penteleu (satul natal al soţiei şi al cumnatei Olguţa, se numeşte Negoşina), am trăit fără să ştim ce se petrece pe lume. Fără televizor, fără internet, numai cu Cerul de deasupra şi frumuseţile naturii din jurul casei „părinteşti” de la ţară. Casa socrilor mei, decedaţi, unde acum îmi am minunata prisacă, cu stupii mei. De fapt, o casă părăsită şi nelocuită, ia proiecţia unui aşezământ uitat în sălbăticie. Garduri din lemn, căzute la pământ, ca urmare a zăpezilor şi viscolului din iarna lui 2011-2012, dar, şi a furtunilor din primăvara lui 2012. Cele două suluri de plasă, a câte 20 m, ne-au fost de ajuns să refacem gardul dinspre drumul de la faţada casei. Grădina năpădită de buruieni şi lăstăriş sălbatic, a trebuit curăţată, săpată la cazma şi apoi reanimată la viaţa de dinainte de decesul socrilor, prin brazde şi răsaduri, şi câteva rânduri de viţă de vie nou plantată. Stupii, însă, ne-au cam dat de furcă. Sacii, în care introdusesem ramele de la captare şi depozitate la grinda din cămară, au fost atacaţi de şoareci. Minusculi şoareci, veniţi prin podul casei, ori urcaţi direct pe pereţi până la pânza sacilor, de pe undeva de prin beci (vorba ceea: când stăpânii nu-s acasă, joacă şoarecii pe masă). A trebuit să refacem ramă de ramă, pentru a asigura stupilor, în captare, ramele în care să depună mierea de salcâm şi de fâneaţă (din belşug în zonă). Cumnatul Lică, mi-a demonstrat, că, nu numai un distins profesor de matematică este, acolo, în Roman, dar şi de mare sprijin la construcţia ramelor; cu tot ce presupune acestea: asamblare în cuie, găurire a lateralelor pentru introducerea sârmelor, şi înrămare propriuzisă. După modelul „organizării” albinelor în stup: unii, cu ridicarea gardului din plasă de sârmă pe un nou traseu de bulamaci băgaţi în pîmânt, alţii (Olguţa şi Cornelia) cu săpatul la cazma – pot spune cu mâna pe inimă, că am constituit în cele trei zile, o echipă. Nu au lipsit (în pauzele de lucru), grătarul încins cu mici şi fleici din carne preparată cu mirodenii (ca la iarbă verde) -din belşug în curte - şi „măruntele” discuţii, la măsuţa înconjurată de şezlongurile confortabile, puse sub nucul umbros. Pe deasupra noastră, ca într-un cor de vuvuzele, albinele făceau naveta între culesul de prin poienile din jur şi urdinişul stupilor. Un zgomot însă, care aducea „ceva” din muzica cerească, necesară unei bune dispoziţii. Uneori, pietrele de pe uliţă, erau tulburate de roţile unei căruţe trasă de doi cai. O căruţă, cu aceeaşi ţărancă la mânuirea hăţurilor, ne atrăgea atenţia. Asta ne sugera nouă, acolo, că satul acela, nu avea decât un suflet în viaţă. Sau (hai: trei!) dacă punem la socoteală şi pe cele ale animalelor ce urneau – când sus, când în jos – căruţa. Mai glumim, nu-i aşa? Dar, nu sunt departe de adevăr. Satele noastre au îmbătrânit, iar cei câţiva tineri, abia mai mişcă şi ei pe ici-colo. În „Povara bunătăţii noastre”, Ion Druţă spune la un moment dat: „şi deodată, cum stătea aşa pe prag, a răsărit în faţa lor chipul maicii sale”. Ne-am reamintitm, cum la fel, socrii mei stăteau pe pragul casei şi ne urmăreau (când mai veneam pe acolo) ce mai trebăluiam prin curte, la stupi, ori prin magazie. Cu lumânări şi ceva unelte de săpat, ne-am deplasat şi la cimitirul din sat (cca 500m) unde ne-am rugat pentru odihna celor plecaţi la ceruri. Ne-am reamintit ce spunea Lida din „Casa cu mezanin” de Cehov: „oamenii trebuie eliberaţi de munca fizică grea... să se gândească şi la suflet, şi la Dumnezeu”. Am înţeles în aceste zile, că, fără muncă fizică nu se poate trăi la ţară, dar, în momente de relaxare te poţi gândi şi la asuflet, şi la Dumnezeu. Mai ales că Dumnezeu (acolo la ţară) e pretutindeni. Dacă ştii să-l cauţi îl afli peste tot. Şi, o împăcare sufletească te face aici, tot mai puternic. Cu o bucurie aproape firească, îi aplaud pe „sfinţii” care mai trăiesc în satele acestea uitate de toţi guvernanţii care s-au perindat, ori vor succceda, cândva, la putere. Păcat!