152. Filat lipoveanul

  Când mă gândesc la „fetiţa cu chibriturile” a lui Andersen, mă gândesc şi la Paşka din schiţa „Fugarul” de Cehov. Ambii au acea nostalgie a copilăriei, către care ne întoarcem uneori în amintirile noastre. La lumina chibritului aprins, fetiţa „vedea” prin geamul îngheţat, pe măsuţa din bucătărie, destule bunătăţi. O gâscă întreagă, friptă, chiar îi aprinsese imaginaţia. Imaginea vulpii vii, pe care i-o promisese doctorul că îi va arăta, alături de cei câţiva scatii din zăvoi, îi aprinsese şi imaginaţia lui Paşka, fapt pentru care acceptase să rămână peste noapte, în spital, singur, fără mama sa. Când scriu aceste rânduri, nu ştiu de ce îmi vine să cred, că de cele mai multe ori, unii dintre noi, chiar am uitat drumul întoarcerii spre copilărie. Un drum aflat în mister şi azur. Să facem acum, asta, nu e nici devreme, dar nici târziu. Însă, sigur, nu mai avem în jurul nostru acel contur al poveştilor de odinioară. Imaginea unui astfel de om, fără contur în jurul lui, mi s-a părut a fi Filat lipoveanul. L-am cunoscut în armată. Era un tânăr care mi-a atras atenţia încă de la primele zile de armată. Avea un păr rar, blonduţ, lins pe lângă tâmple, cu faţa exprimând o câmpie iradiată de arşiţa soarelui, cu mici pete de pistrui şi ochi albaştri-verzui. Privind în ochii lui, păreai o şopârlă pierdută prin lanul de cicoare şi buruieni. Ochii lui se pierdeau încă în malurile cu sălcii pletoase de pe malul Dunării de la Ghindăreşti, localitatea de unde plecase. Încă de la primele exerciţii avute cu nava pe mare, Filat trecuse direct la ramele unei bărci de salvare şi ne arătase nouă, celorlalţi tineri veniţi direct de la câmpie, cum se mânuiesc ramele pe lângă puiul de barcă. În zilele când rămâneam fără cadrele militare în unitate, lăsam pe furiş bărcile la apă, şi Filat ne învăţa „navigaţia” pe pânza lacului Limanu. Filat se împrietenise cu mine, fiindcă mai „rupeam” câte un cuvânt pe ruseşte. Vorbea greoi româneşte şi se zbuciuma sufleteşte când exprima câte ceva şi nu se făcea înţeles. Atunci, îi „aruncam” câte un cuvânt în limba rusă. Se uita la mine şi râdea ca un copil. Pesemne îi făcea plăcere să audă de la mine pronunţia cuvintelor într-o limbă literară, pe care el, n-o vorbea. Probabil (gândeam eu), cred că suna ca dracu’ pronunţia asta, în lumea lui de lipovean, crescut pe braţul Dunării de la Ghindăreşti. De la el am învăţat cum se prind guvizii, în undiţa fără plută şi, mai ales cum se pregătesc ei, aruncaţi de vii, pe o bucată de tablă, sub care, mocnea jarul unui foc de curând stins, şi cu multă sare pe deasupra. De la el ţin minte şi acest vers pe ruseşte: „Kamarek na scripke igral bez aşibke/Do-mi-sol, do-mi-la, do-mi-fa…” (Greierul cânta la vioară fără greşeală). Mai departe, poezia (în fapt o fabulă, adaptată în popor), spunea despre „karova na trave kormiti…. ) – o vacă păscând pe un imaş, care doar o dată a ridicat capul să asculte ce transmitea greierul, ca mai apoi, să-şi scuture talanga, în semn că n-o prea interesau nici viorile, nici scripca lui fermecată, de vreme ce avea la gât, clopotul care cânta de unul singur, cât era ziulica de lungă. Hei, dar să cânţi fără greşeală? Păi da! Este o cinste şi pentru cel care ţi-a pus vioara în mână şi te-a îndemnat să cânţi, dar e o cinste şi pentru cei care ţi-au transmis, prin generaţii, acest dar. Ascultându-l cum rostea poezia, îl puneam să-mi repete încă odată versurile. În gura lui, poezia suna ca un cântec.

- De ce vrei să-l mai spun încă odată? mă întreba.

Îl lămuream greu, că un cântec bun, e un cântec care nu-ţi mai aparţine şi devine dintr-o dată al tuturor. Un cântec frumos – îi spuneam – străbate ţările, mările şi colindă printre oameni, indiferent în ce limbă a fost rostit prima oară. Filat lipoveanul, fără să ştie, transmitea mai departe sămânţa sănătoasă a acestui cântec, care rodea indiferent de sărăcia solului pe care avea să cadă, şi asta, pentru că acel cântec era născut fără moarte. M-a rugat, într-o bună zi, să-l scriu aşa cum ştiu eu, pe o foaie de hârtie, că are o prietenă acasă, care îl va cânta la chitară. Am scris poezia (aşa cum am simţit eu), adăugând la versurile lui ruseşti, un refren în limba română, despre „truda” greierului şi lauda furnicii. I-a plăcut mult cântecul nostru, construit din versurile lui şi refrenul meu în limba română (ale cărui versuri sunau cam aşa: Hei tu, inimosule greier/ce stai ca un prinţ lângă mine/Hai cântă şi poate deschide/furnica hambarele pline). L-a pus la cămaşa de la piept, aşteptând ziua liberării. Aproape că şi uitasem de această întâmplare, când (după multe luni), l-am găsit sub pontonul care lega „nava bază” de ţărm, stând pe nişte pietre şi aruncând distrat, cu nişte pietricele în apa lacului.  Era cât se poate de trist. Nu m-a simţit când m-am aşezat alături. Abia după câteva întrebări şi după ce l-am scuturat de bluza de marinar, mi-a deschis celălalt pumn, în care cântecul nostru era făcut bucăţi-bucăţele, acum într-un ghemotoc de hârtie strâns în pumn.

- Ce-ai făcut? l-am întrebat, nedumerit. A data să se ridice, să strige, dar o putere tainică îl sugrumă de gât şi-l lovi peste picioare. Se prăbuşi din nou pe piatra pe care îl găsisem şi nu a mai zis nimic o bună bucată de vreme. Dăduse să plângă, dar nu mai era copil, şi plânsul, nu l-ar fi  prins. Când şi-a venit în fire, mi-a povestit, cum aflase de la ai săi, care-i scrisese în scrisoarea recent primită, că fata la care ţinuse şi abia aştepta să-i înmâneze cântecul nostru, să-l pună pe note, se măritase cu o lună înainte de liberarea sa. Şi, plecase din sat. Mi-au venit în minte cuvintele doctorului care-l dojenea pe micuţul Paşka pentru că fugise din spital: „- Măi Paşka, măi, da prost mai eşti! Spune şi tu dacă nu eşti prost! Eşti bun de bătut, numai că n-are cine să te bată!”. Dar nu i-am putut spune despre acel Paşka şi povestea lui Cehov. Cred că nici nu m-ar fi înţeles. M-am ridicat, simţind la rându-mi, nevoia să fiu singur, doar cu gândurile mele. Atât am mai rostit:

- Lasă, măi Filat! Vom scrie din nou poemul într-o bună zi. Şi, poate, se va găsi şi pentru cântecul acesta, cineva, de suflet, să ni-l cânte ori de câte ori ne vom înjura în gând, tristeţea de acum.

Pe Filat lipoveanul, nu l-am mai întâlnit niciodată, de atunci! Dumnezeu a avut cu noi, alte planuri.