Labirintul
Viaţa
unui scriitor seamănă cu căile unui labirint. Fiecare cale întortocheată din
acel labirint ascunde o poveste. În memoria labirint a unui scriitor se ascund
multe poveşti. Ici colo mai dai de câte o uşă, dinaintea căreia scriitorul îşi
vâră mai întâi personajele, aşteptându-le afară, să le asculte mai apoi
povestea. Multe nu se mai întorc. Se rătăcesc pe acolo şi nu mai ştiu să iasă.
Atunci mă imaginez ca pe vremea copilăriei în cimitirul turcesc, când
cutreiaram cu sfială printre crucile din piatră ce aveau cioplite deasupra un
cap acoperit cu un fel de turban. Nu toate crucile erau aşa. Pe cele cu turban,
le băteam cu palma peste creştet, strigând la ele: „Mă! Ieşi afară şi spune-ne
cine eşti şi care e povestea ta!” Nimeni nu ieşea din morminte şi nu-mi rămânea
decât să le iamginez poveştile, căci – nu mă îndoiam la vremea aceea – că
fiecare îşi avea povestea lui. Retras în colţul de lângă sobă, fie iarna sau
primăvara, căutam în lectura cărţilor să aflu o poveste care să o înlocuiască
pe cea a tăcutelor turbane din cimitir. Nu-mi imaginez pe cineva care să se
poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, sau a poveştilor. Eu, am
înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat, decât în căsuţa în care te-ai născut,
în mijlocul alor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea
decisivă. Shakespeare – adesea te gândim cu jale, şi nu pentru celebra
întrebare, pe care şi-o pune prin vremi, prinţul Hamlet (iar noi am învăţat, să
nu trăim ca prinţul Hamlet, din ezitări); sau poate tocmai pentru asta. Ce
fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul săbiei nu-ţi şi dă de
înţeles, în care sânge se va oglindi?
Kafka
gândeşte un personaj adus în faţa a două uşi, mai înainte, fiind avertizat că
una dintre ele, este fără întoarcere, din clipa în care ai deschis-o. Care să
fi fost fatala întrebare ce şi-ar fi pus-o straniul personaj kafkian? Nu ştim.
Cunoscând sacrificiul aşteptării în faţa celor două uşi, pentru a vedea care
dintre ele se va deschide, restituind pe cel care cutezase a-şi încerca norocul
mult mai înainte, imaginează-ţi tu, cititorule, că de cealaltă parte a zidului,
tot în faţa celor două uşi, un alt personaj al vremurilor noastre, imita în
comportament, gândirea şi modul de a acţiona al predecesorului său (personaj
odios); şi, ne întrebăm firesc, noi, cei puşi să forţăm în viaţă una din aceste
uşi: „cine după cine?”.
Un
al treilea gând, îmi revine, imaginându-mi lupta corp la corp a celor două
personaje biblice: David şi Goliat. Lăsându-l la o parte pe Goliat, a cărui
siguranţă în izbânda victoriei, nu cred că a avut-o nici primul cuceritor al
Everestului, să ni-l imaginăm pe David, cu întrebarea sa pecetluită nerostirii
cuvintelor: „care pe care?”. Dincolo de această întrebare; în primul caz, al
doilea, al treilea... oare, nu stă primejdia care pândeşte gata să ne doboare, acum, ajunşi în
această răspântie a vieţii noastre? O uşă interzisă ne stă tuturor în faţă; dar
unde, când, de ce anume, cred că nu vom cunoaşte niciodată. Şi nu-i oare trist,
stând uneori pe margine, să asistăm neputincioşi la calvarul sărmanului Don Quijote,
pus să se lupte de unul singur cu morile de vânt? În lupta cu morile, Quijote,
e un Tezeu în labirint. Labirintul, fusese Sfinxul învins, cu ajutorul firului
Ariadnei, de către Tezeu. La ce o fi folosit firul Ariadnei, unui zeu ocrotit
de cei din Olimp? Nu atât pentru drumul de întoarcere, cât, pentru a nu uita
înţelegerea dintre cei doi. Tezeu e însă, zeul nerecunoscător. El o va părăsi
pe Ariadna, în prima insulă întâlnită în cale. Dar, cine ştie care să fi fost
înţelegerea dintre cei doi? Cum stăm, atunci, cu promisiunea lui Tezeu, de a nu
avea alte arme în labirint, decât destinul şi dragostea Ariadnei? Cine cere
unui labirint să-şi mărturisească tainele? Nu ne rămâne decât drumul de
întoarcere, spre a-l clarifica, povestind la ieşire, ce a simţit Tezeu când
sângele cald al Minotaurului i-a împroşcat obrazul. „O!... zei, ce-i de făcut?”
– se spune, că au fost vorble regelui Minos, la naşterea minotaurului fiu. Şi
zeii, i l-au scos în cale pe Dedal, pentru a-i construi un palat măiestrit, din
care, cine-o intra acolo, să fie bine intrat, să nu poată ieşi, oricât s-ar
strădui... Şi, Dedal construieşte labirintul fără să ştie că va fi închis,
împreună cu fiul său Icar, în acesta. Poarta lor de ieşire, a fost de această
dată, văzduhul. Sosise vremea ca Dedal să-i înveţe pe oameni să zboare prin
văzduh, cu ajutorul aripelor. Homer, nu cutezase a pune aripi oamenilor, precum
zburau zeii de pe pământ înapoi în Olimp. Kafka, aşijderea. În schimb,
inventase uşa interzisă. Adusese o cântare omului, aşa cum nu cunoscuse nici
Iason, când adusese din zări lâna de aur. „Numai cântările sunt nepieritoare în
veac” – scria Ovidiu în „Dragostea Corinei”. În „Caietul de vise” (cap. 17, din
„Un om norocos” a lui Octavian Paler), autorul se pomeneşte, că, povestind viaţa
sa, unui necunoscut, acesta îi spune la un moment de tăcere: „Povesteşte mai
departe... altfel vei muri”. Dincolo de uşa interzisă, auzim povestea celui
fără nici un drum de întoarcere (cum avusese, după noroc, Tezeu), poveste pe
care, eu n-am mai apucat-o (deocamdată) până la capăt... „Secretul” (povestirea
tocmai aşternută la „Din caierul vremii...”) e tocmai calea pe care va trebui
să o străbat prin acest labirint, pentru a mă întoarce la cititori cu povestea
scrisă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu