Crucea reeducării
Când te afli în posesia unei
astfel de cărţi-document, cum este „Crucea
reeducării”, apărută în 2010, semnată de profesorul buzoian Constantin I.
Stan, o carte terifiantă despre „cea mai grea cruce purtată vreodată de lamura
mărturisitoare a neamului românesc” (cum ne este prezentată de Răzvan Codrescu,
în „argumentul editorial”), nu ai cum să nu realizezi că eşti un lector
privelegiat al unei munci atât de laborioase şi minuţioase. Am reţinut peste
179 titluri de cărţi şi documente analizate şi peste 138 de autori de cărţi şi
memorii, însemnând probabil zeci de mii de pagini parcurse de trudnicul autor,
astfel încât să realizezi fără tăgadă, că acest mare volum de muncă, a făcut
din distinsul profesor, un excelent cunoscător al literaturii de detenţie, dar
şi al documentelor de arhivă ce stau mărturie despre originile şi avatarurile
cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a
constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951). Cartea (prin cele 290 pag.) este
scrisă cu acribie, dar şi duh compătimitor, cuprinzând începuturile odiseii din
noaptea de 14/15 mai 1948, când în toată ţara s-au făcut arestări fără
întrerupere în cursul nopţii, cu precădere, care au continuat şi după aceea
(după procedee necunoscute până atunci), până la „reeducarea” din 1960-1964,
când fenomenul nu a mai căpătat un caracter violent, folosindu-se în general
metode paşnice. Cartea e structurată pe patru mari capitole, şi cititorul care
n-a apucat s-o lectureze, va cunoaşte prin mijlocirea noastră, esenţialul:
Cap. I. Începutul „reeducării” la închisorile Suceava şi
Târguşor
ÎN ZONA Moldovei, puternicul val de arestări a început cu toamna anului
1948, cei vizaţi fiind studenţii de la facultăţile de Drept, Medicină, Litere,
Agronomie şi Universităţii din Iaşi. Mai toţi tinerii arestaţi erau duşi la
închisoarea din Suceava iar tratamentul aplicat deţinuţilor era foarte dur.
„Vaietele şi ţipetele celor torturaţi aveau scopul de a intimida pe cei
reţinuţi” – scrie autorul. Metodele utilizate erau diverse: tortura fizică şi
psihică, ameninţări, şantaj, presiuni asupra familiei. În penitenciarul din
Suceava s-a înfiinţat cu acordul conducerii Organizaţia Deţinuţilor cu
Convingeri Comuniste, condusă de faimosul Eugen Ţurcanu, torţionarul fără
pereche şi egal (de mai târziu) de la închisoarea Piteşti. Metodele faimosului
ODDC era ca prin cele mai diabolice mijloace să-i învrăjbească pe unii
împotriva altora. Încă de la primele mărturii (folosite în carte) ale lui
Gheorghe Bâgu, Ioan Ianolide, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Dumitru Bordeianu, preotului
Dumitru Bejan, Constantin Ticu Dumitrescu etc... reiese că satanicul experiment
se născuse din căpăţâna unei brute degradate, a unui nebun ca Eugen Ţurcanu,
care-şi scrijelase pe ciomagul cu care practica tortura, cuvintele: „Calea
adevărului”. Acesta a părăsit penitenciarul din Suceava, îndreptându-se spre
Piteşti, unde după cum vom vedea, zelul său torţionar atinge culmi
apocaliptice, pe care o minte cât de cât normală, nu şi le-ar fi închipuit.
Cap. II. „Fenomenul Piteşti” sau apogeul reeducării
PĂRINTELE profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa îşi aminteşte, că începând
cu 1941, mareşalul Antonescu a transformat penitenciarul, într-unul politic
destinat legionarilor, ca după alţi cinci ani noile autorităţi să aducă aici
foşti membri marcanţi ai naţional-ţărăniştilor, liberalilor, anticomunişti,
victime ale terorii din acea perioadă. Aici s-a urmărit sistematic „destrămarea
psihică a deţinuţilor” şi ea (închisoarea) a fost o lucrare satanică. Citind
mărturiile unor deţinuţi (selectate de autor din diverse documente) precum:
Valeriu Gafencu, părintele Gheorghe Calciu, Dan Brătianu, Banu Rădulescu, Ioan
Ioanid, Gheorghe Boldur-Lăţescu, Nistor Chioreanu, Ioan Ianolide, Gheorghe
Bîgu, Viorel Gheorghiţă, Dumitru Bordeianu etc... constaţi că „reeducarea”
dezlănţuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ şi concluzia ta
ca cititor, e că realitatea surprinsă de martori, în închisoarea Piteşti, a
depăşit toate fanteziile literaturii universale, unde zelul paznicilor, îmbrăca
forme aberante. Doar o singură frază să amintim din jurnalul lui Ioan Ianolide:
„Nici iadul n-a fost imaginat atât de bestial şi crud cum a fost reeducarea din
Piteşti. Literatura lumii trebuie să ia act acum de o pagină nouă în analele
alienării umane”. Pregătirea demascării deţinuţilor începea prin înfometare, la
care se aplica drept „supliment”: bătăile atroce la tălpi şi peste testicole,
smulgerea părului din cap, răstignirile cu capul în jos, adunarea în „stiva”
formată din deţinuţi şi dansul torţionarilor cu bocancii şi bâtele deasupra
lor, bătăile impuse între deţinuţii prieteni, hărţuirea prin interogatoriu a
celor care nu erau lăsaţi să doarmă zile întregi etc...etc.
Cap.III. „Exportul” reeducării la Gherla, Aiud, Târgu Ocna sau
Canal
EXPORTUL la Gherla s-a făcut prin detaşarea lui Ţurcanu şi a adjunctului
acestuia Popa Ţanu, de la închisoarea din Piteşti, care au încercat să
utilizeze şi aici aceleaşi metode inumane, criminale, barbare, ca la
penitenciarul Piteşti. Reeducarea a început la Aiud ceva mai târziu (faţă de
Gherla) iar eşecul reeducării s-a datorat opoziţiei ferme şi vehemente a unui
număr însemnat de deţinuţi politici.
Cap.IV. Ultima „reeducare”. 1960-1964
PRIMELE semne ale unei îmblânziri ale obsedantului deceniu, vin odată cu
şedinţa plenară a CC a PMR din dec. 1961 de la Bucureşti, considerată
„începutul dezgheţului, o a doua destalinizare”. Au loc şi primele graţieri: Nichifor
Crainic, Păstorel Teodoreanu, Vasile Voiculescu (nume mari în literatură, cu
memoriile şi cărţile scrise „tolerate”), dar şi unele îmbunătăţiri ce au loc
chiar în interiorul închisorilor- cum ne lasă scris în memoriile lor, mult mai
târziu, opozanţi ca: Gheorghe Calciu, Valeriu Anania, Dumitru Bordeianu,
Gheorghe Mazilu, Petre Ţuţea, Nistor Chioreanu, învăţătorul politic Nicolae
Pîrvu din Smîrdioasa şi alţii. După ce prezintă şi procesul încheiat cu
condamnarea la moarte a lui Ţurcanu, etc. venită la comanda politică când
regimul se „decotorosea” de „unii” torţionari (!??), să auzim şi concluzia
autorului: „nici alţi torţionari, foşti colonei şi generali, nu au fost chemaţi
în faţa nici unei instanţe, ca să fie traşi la răspundere. Se bucură în continuare
de o bătrâneţe liniştită şi prosperă, cu pensii speciale, consistente, de 4-5
ori mai mari decât cele ale celor pe care i-au anchetat şi torturat... Dar
aceşti oameni, trecuţi prin chinuri inimaginabile ani de-a rândul purtând
crucea reeducării după puteri, sunt greu de judecat din afara sistemului
concentraţional, iar singurul în măsură să-i
judece până la capăt rămâne bunul Dumnezeu”. Citind cartea profesorului
Constantin I. Stan, cu toţii – azi şi de-acum înainte – va trebui să luăm aminte
la anii „satanicului experiment” petrecut pe pământul românesc, şi să facem
(fiecare dintre noi) TOTUL, pentru ca asemenea orori să nu mai ajungă să se
repete VREODATĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu