218. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră. VIII)

                8. Între Parnas şi Jungla literară

                                                                                  „E un bolovan pe munte,

                                                               Iar în miezul pietrii-o bortă,

                                                               De-un burghiu, scobită tare,

                                                               De un drug de fier pătrunsă,

                                                               S-o zvârli acolo bolişti

                                                               Şi dureri vor fi închise”

                                                                             (Kalevala. C.XLV-lea)

                                                                                      

     Ne îndreptăm spre Delphi. De o parte şi alta a şoselei pe care rulăm cu maşina, peisajul este izbitor. Marea care se zăreşte la dreapta îmi aminteşte că în curând vom da de urmele Afroditei-Venus, zeiţa care se zice că se născuse din spuma mării. Afrodita era fiica lui Uranus, cel dintâi fiu al cerului, detronat de titanul Cronos, la rându-i detronat de Zeus, cel care avea să vieţuiască pe muntele Olimp. Pe lângă măreţia zeilor de odinioară, oamenii azi par resemnaţi. Nici măcar nu-şi mai amintesc că l-au dat cândva pe Don Quijote mergand în deşert şi strigând, iar strigătul său a acoperit o vreme glasul zeilor. Neavând aripi, precum se spune că aveau zeii, omul e totuşi cea mai izbandită făptură pe pământ. De ce uită asta şi nu e demn pentru a conduce cu cinste lumea, dupa plecarea zeilor? Oare doar „se întamplă că obosesc să fiu om”, cum spunea Pablo Neruda? Ori, răspunsul e numai în fiecare dintre noi? Sunt eu pregătit să-i dau un răspuns oracolului de la Delphi? Până când sabia răspunsului nu se va rostogoli şi peste cei care ne judecă, aşa cum a căzut peste căpăţâna Brâncoveanului nostru, demn însă de crucea ce i-a fost încredinţată, autorul acestor randuri nu va da şi alte lamuriri. Întrebarea are şi ea măreţia muntelui, nu-i aşa? Aştept nerăbdător să dau piept – faţă în faţă – cu muntele Parnas (2457 m., al doilea ca înălţime după Olimp) ce străjuie acest Delphi, despre care grecii credeau că se află în miezul creator al universului. Urcăm pe şoseaua străjuită de o parte şi de alta de stâncile arse de soare, cu inimile pătrunse de un fior de măreţie. Mă voi înclina în faţa acestui munte veghind de secole la templul lui Apollo, cu celebrul oracol, care a marcat câteva sute de ani, cu amprenta sa socială-istorică-politică şi spirituală, Elada. „Muntele fermecat şi nemuritor al copilăriei”, cum spunea Paler, ne-a dat ceea ce noi am considerat că ne aparţine şi nouă acel „Olimp personal” cu al său miracol, numit cititul cărţilor. Pentru mine, chiar şi uitata „Calea Văcăreşti” de I. Peltz, a făcut parte din copilăria mea. Mult mai târziu (pe vremea studenţiei), am trecut şi eu pe Calea Văcăreşti. Îmi imaginam doar acel loc viran, întins şi trist, unde I. Peltz descria un han plin de bălegar şi de gunoaie; pe ambele părţi în chichineţe locuiau evrei amărâţi: cismari, croitori, instalatori de electricitate, studenţi originari din „îndepărtatele târguri dorohoiene”, precum şi spălători de vase, cerşetori... şi, ca imaginea să fie completă „un popor amestecat şi învins”. Reţinem ce spunea un personaj, tapiţer parcă, pe numele său Moriţ: „Viaţa e frumoasă. Noi suntem păcătoşi. Uite, fetiţa mi-e bolnavă, mama la fel; las ţara asta în care m-am născut, las prieteni, rude – totul... mă duc la capătul pământului... mi-e sufletul greu, - dar un blestem viaţa” (şi par cuvintele unuia din zilele noastre). „Se vede că Dumnezeu a semănat, pretutindenea, suferinţe” – cum scria I. Peltz. Printre notiţele găsite în caietele de pe vremea copilăriei (când îl citisem de bună seamă şi pe I. Peltz) am dat de următoarea frază: „oamenii săraci n-au niciodată dreptate” – şi nu ştiu de ce am subliniat următoarele, adnotând deasupra cuvântul, Poezie: „Departe–departe cineva chinuia o armonică. Mâine vor muri câţiva noui ftizici în cartier şi poate câteva dansatoare vor intra-n ospiciu de nebuni... apoi va muri şi nimeni, şi nimic nu va tresări în univers”. Pe vremea aceea încă nu-l citisem pe Bacovia. Dar cât era de prezent, în tot ce scria I. Peltz. Ca să nu spun cât m-a urmărit, multă vreme după aceea, povestea lui Oişiie, pentru că avea Oişiie darul dumnezeiesc de a evada împreună cu ascultătorii săi, din prezentul sărac într-o cetate de vis. „Avea genul invenţiei” spunea I. Peltz. „Calea Văcăreşti e un imens panopticum închipuit de o minte scăpată din hăţuri” (scria cineva la acea vreme) iar copilul Ficu, nimeni altul decât autorul, urmărea pas cu pas şi-l ruga pe bunicul său să-i povestească despre acea lume „închipuită de o minte scăpată din hăţuri” pentru a nu se uita şi a putea fi comparată azi, mâine, ori mult mai târziu. Pentru că o întrebare logică mă chinuie şi astăzi: pe măsură ce ne-am schimbat şi am cobortât tot mai jos la poalele acestui „Olimp personal”, propria noastră copilărie depăşeşte graniţile unui miracol oarecare, devine iată, unica mitologie adevărată a indiferenţei altora faţă de acel anotimp al infernului trăit. Cândva, Parnasul (muntele spre care ne îndreptăm) cu oracolul din Delphi, mi se părea o himeră. Acum, muntele din faţa noastră e o certitudine. Dar oare ce infern s-a desfăşurat în Jungla literară de care ne vorbeşte Ion Murgeanu şi Ion Lazu în „Himera literaturii”? Cine nu discerne în matricea pe care memoria ne-o aduce din această sumă a trăirilor de limită ale spiritului o astfel de aplecare scriitoricească, nu înţelege nimic din riscurile unei astfel de existenţe pe care memoria o reţine chiar şi după ce timpul nu-i mai susţine pilonii aceluiaşi cadru şi aceleiaşi dimensiuni a grozăviei petrecute. Ion Murgeanu clasifică personalităţile literare, în lista sa, după criteriul hedonist şi anarhist. Şi, precizează: „literatura e hedonistă prin definiţie. Gloria ei e hedonistă”. Mai complicat e lucrul cu anarhiştii, o categorie ambigenă sau chiar plurigenă. Unii produc scandalul, oponenţa, sau cum i s-a spus în final, destul de impropriu, de altfel „dizidenţa”, mai mult din arivism”. Care ar constitui particularitatea prin care Ion Murgeanu se desprinde din lista aceasta? ne întrebăm noi. Răspunsul e unul singur: în efortul său de a desprinde „limba cosmică a poeziei”, îngerul păzitor (Îngerul Poeziei) i-a fost întotdeauna pe aproape şi nu l-a lăsat să greşească, mai mult, spune poetul „mă ocroti consecvent, şi mă salvă de la orice erezie”. Ion Lazu completează şi el lista aceasta cu o nouă categorie a personajelor literare din amintita Junglă literară, în care e nevoit să se desfăşoare: aceea a carieriştilor care „au dat viguros din coate, au linguşit, au ridicat osanale, au turnat şi au tras cu frenezie sforile; şi-au asigurat prin mijloace tip balcanice o viaţă îndestulată, la nivelul lagărului socialist, ce-i drept, cu restricţiile cunoscute, cu umilinţele y compromis”. Ca şi Ion Murgeanu, poetul Lazu a înţeles destul de repede „că Dumnezeul poeziei este un Dumnezeu la fel de gelos, ba poate încă mai neînduplecat şi neiertător decât Dumnezeul biblic” şi în consecinţă, asemeni oamenilor înfăţişaţi dinaintea zeilor, nu a cutezat a sta înaintea Lui. Evocându-i pe hedonişti (Ana Blandiana, G. Macovescu, Nichita Stănescu, Daniel Turcea... câţiva dintre ei), Ion Murgeanu are şi o teorie proprie: „un poet ia tot atâta cultură din cărţi câtă apă ia din pământ planta, ca să crească şi şă-şi desferece într-o bună zi  miracolul prin floare”. Reţin de la Mircea Cărtărescu (în schiţa „Pisica moartă a poeziei de azi”) o altă clasificare a poeţilor, după alte criterii: moderniştii (prin curentele lor avangardiste şi suprarealiste), generaţia celor în blue-jeans, optzeciştii, culturaliştii, grupul numit fracturism, prozaicii, neo-existenţialiştii... etc., ca să spună că „trăgând linie şi adunând, poezia românească e, cu ultima ei generaţie, pe mâini bune”. O fi, n-o fi? Lumea lui Murgeanu şi Lazu ca şi lumea lui Cărtărescu, a scos însă în evidenţă, doar pe acei poeţi, care, căutându-l în cuvinte, pe Dumnezeu, şi-au propus să se elibereze pe ei de tirania cuvântului, în primul rând, şi mai apoi, să ne elibereze pe noi cititorii de spaima în faţa zeilor şi să ne redea acea pecete prometeică a omului netemător prin furtunile vieţii. Reţinem (din evocările poetului Ion Murgeanu) câteva pagini memorabile, de o splendoare rarisimă, cu privire – mai întâi – la întîlnirea, şi – mai apoi - la prietenia îngerească avută cu Îngerul Poeziei, Nichita Stănescu. Pentru frumuseţea acelor rânduri, să-i redăm cititorului un mic pasaj: „Când l-am cunoscut mai întâi, el era la Gazeta literară şi unul ne-a spus: „Nu intraţi; acolo la Poezie e un nebun!”. Cum să nu fii curios să vezi un nebun lăsat slobod într-o redacţie? Am intrat. Ce splendoare de om, ce frumuseţe de bărbat!” etc... Ilustrul personaj „negativ” de mult mai târziu – îşi aminteşte Ion Murgeanu – care le-atrăsese atenţia asupra nebunului de la Secţia de Poezie, nu era nimeni altul decât poetul buzoian Ion Nicolescu „autorul de comice şi ironice”, cum avea să-l numească Zaharia Stancu. Lista anarhiştilor – după Ion Murgeanu – nu poate lăsa în afara ei pe Ion Gheorghe, Gheorghe Tomozei, Constanţa Buzea, Florenţa Albu... Lui Ion Gheorghe, în mod special, poetul Ion Murgeanu îi dedică în evocările sale patru pagini. Ion Gheorghe „era un anarhist înnăscut, incomodat de orice i se năzărea lui că nu era politically–corect... el trebuia să fi fost troţkist când ar fi trebuit să fie leninist şi leninist când leniniştii îşi scuipau în sân de frica lui Stalin; maoist când la Bucureşti dădea sub pământ abia mustăţi cartoful încolţit al naţionalismului ceauşist...” După căderea lui Ceauşescu (povesteşte I. Murgeanu) la reîntâlnit pe autorul Cavalerului trac şi-al Daciei Feniks, dar mai ales al Elegiilor politice, la intrarea noului sediu US de la Casa Vernescu, stând ţeapăn. Mulţi dintre scriitorii pe care Ion Gheorghe îi ajutase în viaţă, treceau pe lângă el fără să-i dea cea mai mică atenţie, considerând că reprezenta pentru ei, acum, trecutul ruşinos... Admirabile pagini! Sincer, merită a fi citite de oricine pentru că are ce învăţa. Iată ce concluzionează poetul Ion Murgeanu: „Nu toţi ţăranii care parvin la cultura scrisă ştiu s-o arate; poetul Ion Gheorghe în schimb a ştiut s-o afirme (despre nobleţea aristocratică a omului- n.n.) chiar şi prin consecvenţa erorilor sale”. Despre anarhism, vom prelua câteva idei de la Ion Lazu: „Anarhismul... e înainte de toate o chestiune de nervi, de nestăpânire, de exasperare profesională”. Primul întâlnit pe lista anarhiştilor lui Ion Lazu, care merită a fi amintit, este Petru Dumitriu şi îi urmează un Vintilă Ivănceanu, M.R.Paraschivescu, etc... Reţinem şi observaţia sa de mult bun simţ: „Nu trebuie eludat faptul că marile opere ale omenirii au fost zămislite în împrejurăti dramatice, neprielnice, nu neapărat în închisoare, precum Don Quijote, dar nici în condiţii de răsfăţ. Răsfăţul este duşmanul de moarte al capodoperei”. Alteori, poetul Ion Lazu se gândeşte cu strângere de inimă la: tăcerea umilitoare din acei ani, obstrucţiile şi micile mizerii, la turnătorii care se mişcau lejer în acea junglă literară, la cenzură, dar că, prin anii 65-70 „ideea unei opoziţii făţişe, declarate, iniţierea unor acţiuni împotriva regimului nu puteau fi decât o soluţie sinucigaşă”. Marile proteste ori dizidenţe, precum cele ale scriitorilor Paul Dorian, Dorin Tudoran, Dinescu ori Ana Blandiana au venit mai târziu. Dar în mod paradoxal: „s-a scris sub comunism o literatură la nivel european”. De ce şi-au  numit cadrul şi dimensiunea acelui timp, Junglă literară? Pentru că, alături de scriitori cu coloană vertebrală neclintită,  ca Paul Goma de exemplu, au fost şi scriitori „care au tras sfori şi au reuşit să obţină privilegii de acelaşi fel”. Nicolae Breban, afirma cândva că 80% dintre membrii US sunt impostori. Chiar aşa? Să fi contribuit furcile caudine ale cenzurii la acest fenomen? Să-i fi stigmatizat pe vecie, gestul lui Victor Rebengiuc la Revoluţia din 1989? Greu de crezut! Parcă ne urmăresc (pe toţi) vorbele lui Cioran: „Acesta este nenorocul românesc: un popor care n-a câştigat niciodată, în istorie, vocaţia lui este să piardă”. După Cioran, mai putem să încheiem într-un mod optimist? Poate doar dacă ne vom apleca asupra celor rostite de Eugen Simion, într-un interviu: „Am crezut şi eu că sabia spiritului va învinge în timp şi am visat mai multă îngăduinţă în lume. Optez şi azi pentru o nouă îngăduinţă”. Întrebat de ce crede astfel, E. Simion a răspuns exemplar: „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche”. Dar oare, sunt pregătit să răspund eu (după cele scrise de I. Murgeanu şi I. Lazu), dacă oracolul mă va întreba: Ce e omul?