.jpg)
Memorii cu parfum de epocă
„Timpul în graba lui, ne fură, fără voia noastră, amintirile”
Aurel
Anghel
Cartea „Ştafeta modelelor. Promoţia 1955 a şcolii Pedagogice din Buzău”,
ed. Omega, 2012 (400 pag.) – este cartea document a doi autori buzoieni: Aurel
Anghel şi Ştefan Andrei. Pornită ca o confesiune, cartea lui A. Anghel şi Ş.
Andrei, se transformă pe parcursul scrierii, într-un roman-document, pentru că
Lumea care există în ea, îşi cere dreptul la cuprinderea ei într-o astfel de
carte, pentru a cărei apariţie, scrisul acesteia nu a fost o sărbătoare
continuă, ba din contră, a fost fructul unui imens efort. „În paginile ei, ce
rememorează amintirile generaţiei de la mijlocul osedantului deceniu, se omagiază Şcoala, profesori şi elevi, o
adevărată <universitas> prin solidaritatea lor întru promovarea ştiinţei
de carte, a excelenţei didactice” (din „Cuvântul înainte” al prof. Constantin
Coman, directorul actual al Liceului Pedagogic „Spiru Haret” Buzău). Scriitorul
Aurel Anghel, se justifică (în „Prefaţă”) cu nobleţe, spunând că „a ţinut minte
şi întâmplările cu alţii, cu dragii noştri profesori, dar şi cu dragii noştri
colegi, care nu mai sunt”, considerând „o nobilă misiune”, efortul de a pune pe
hârtie astfel de amintiri. „Promoţia 1955 campioana absolută a revederilor”
cuprinde 20 de profesori, 8 învăţători şi alţi 5 de alte specialităţi
(ingineri, contabili, director la Muzeul Petrolului etc...), dar cartea îi
rememorează pe toţi cei 72 de elevi admişi în anul 1955 (clasele 1A şi 1B) din
care 60 au fost înscrişi în ultimul an IV, iar 49 dintre ei au susţinut
examenul de stat în vara anului 1955. Cea mai mare parte a cărţii o constituie
cap. III „Promoţia 1955 are cuvântul” şi cuprinde mărturiile autobiografice,
rememorări ale autorilor, confesiuni ale foştilor elevi, precum şi amintirile
celor dragi şi apropiaţi din familiie acestora, iar în cazul celor dispăruţi:
intervenţia autorilor şi amintirile soţiilor. Toate aceste însemnări personale,
luate în ansamblu, devine creaţia din care omul care scrie, răzbate foarte
puţin în acest mare roman-jurnal, autorii căutând să selecteze şi să refacă cu
parfum de epocă, Lumea cu dramele ei (bucurii şi dezamăgiri) şi prin
autenticitatea confesiunii să ofere cititorului originalitatea scrierii acestei
cărţi unicat, iar specialiştilor să ofere date-document însoţite cu fotografii
din sipetul personal despre atmosfera românească a învăţământului din anii
1950-1955 şi, mai apoi, cartea rămâne mărturia propriului elev asupra destinului
său, transmis şi urmaşilor lui. Fiecare cuvânt rostit (într-o confesiune sau
alta, a celor 54 elevi care se prezintă: singuri, ori sunt evocaţi post-mortem)
îşi are greutatea sa. Spre exemplu: Andrei Gr. Ştefan, născut în Verneşti de
Buzău, impresionează prin rememorarea unei copilării cu imagini apocaliptice,
ca mai târziu, după terminarea şcolii să concluzioneze că „mai importantă a
fost pregătirea pentru viaţă, modul de a ne integra în lumea satului, de a
demonstra că învăţătorul este intelectualul la care sătenii apelează cu
încredere, pentru soluţionarea problemelor multiple cu care se confruntă viaţa
lor de zi cu zi”. Aurel Anghel, născut în Cocora de Ialomiţa, destramă de la
început teoria unora, cum că, scrierea acestei cărţi ar fi „o rătăcire” şi
pasiunea care l-a cuprins în elaborarea ei (strângerea de documente, trierea
scrisorilor primite, redactarea lor, clasarea pe fişe şi dosare, etc...) nu are
cum să nu sporească „amintirile şi dragostea dintre noi şi amintirile noastre”
şi, cu siguranţă va fi citită de cei care sunt cuprinşi în ea, şi nu numai.
Bănică Ghe. Nicolae e şarmant în amintirile proprii, evocate. Una dintre ele,
cea în care colegii „şturlubatici”, i-au mâncat carnea din sarmalele primite de
casă, elevului A. Anghel, lăsându-i doar foile de varză împăturite bine, spre
necazul acestuia, rămâne proverbială, întrucât din această întâmplare i se va
trage şi porecla de sărmăluţă a lui A. Anghel, pe toată vremea şcolii: „îmi
amintesc cât ai fost de necăjit, cum plângeai la meditaţie, până ţi-a zis Dorel
Stoicescu „Ia mai taci, măi sarma!, şi Sarma ai rămas, ce poreclă frumoasă...”.
Iar în altă rememorare, acesta mai spune cum Aurel Anghel lua vioara şi le
cânta colegilor, iar aceştia exersa dansul, în pregătirea întâlnirii cu
colegele de la Pedagogica de fete de peste bulevard. Tot din această
carte-document, mai aflăm cum un alt elev, Burlacu I. Traian, după ce a ieşit
învăţător, l-a avut ca elev pe renumitul optzecist textualist Gheorghe Iova,
scriitorul de mai târziu. Chiriţă I. Mircea (viitorul poet) face un elogiu
profesorilor, vorbind despre: „blândul director” Nicolae Ţane, „calmul şi
ironicul” Tiberiu Bordea, „înflăcăratul” George Beldescu, „sistematicul” Petre
Cucu, „împătimitul de istorie” Traian Cristescu, „minuţiosul” Iancu Mihăilescu,
„gospodarul” Costică Dumitrescu, „modesta domnişoară” Lucreţia Bogdănescu”,
toate acestea constituind pentru generaşia 1955 „figuri luminoase şi repere la
care m-am întors întotdeauna cu adâncă pietate”. Dudu I. C-tin Gheorghe uimeşte
prin modestia sa: „nu-mi place să vorbesc despre mine, am dorit să trec
neobservat...”, însă, cititorul trăieşte alături de realizările vieţii sale,
fericirea pe care i-a dat-o destinul. Amintirile din şcoală pe care le evocă,
devin acum poveşti cu feţi-frumoşi (profesorii) şi zâne (elevii), sub pana cu
care îşi deapănă scriitura. Cititorul are ce afla, pentru că domnul Dudu are
darul povestirii. La fel de minunat povesteşte şi Georgescu C. Ion, născut în
satul Mlăjet din com. Nehoiu. Apoi, să-i amintim doar: pe Lăcătuş Ghe.
Gheorghe, Liscă R. Coman, Livezeanu I. Niculaie, Manolache N. Iancu-Virgiliu,
Mihăilă C. Ion, ş.a. - fiecare parcă aflat la ceas de bilanţ, încercând să-şi
prezinte cât mai literar şi documentat, propria viaţă, aşa cum a fost. „Nu este
uşor, nici simplu” – remarca unul dintre ei. Prin scrisul lor, autorii cărţii,
ne reamintesc încă odată, cum copilăria este deja o ţară îndepărată, dar
miracolul ei, ne arde sufletele ca o flacără vie. Fiecare confesiune (luată în
parte) este o petrecere cu vorbe şi idei, iar aura cu care le îmbracă „după redactarea lor” cei doi autori, nu-i
decât lupta celui care a dorit să împace pe omul din Lumea de demult, cu omul
care scrie toate acestea. Astfel, că şi noi, putem afirma (fără a ne tremura
mâna cu care notăm aceste gânduri) că „Ştafeta modelelor” este în sine un model,
şi credem – o carte unică (cu mărturii, documente, evocări şi fotografii de
arhivă) în Istoria Şcolii Pedagogice din Buzău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu