220. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. II )

   Palatul

             (un fel de poveste)

2.

Luminiţa de la ferăstruica căscioarei îi tot făcea cu ochiul, poate că nu mă credeţi domniile voastre, dar să nu-mi ajute Dumnezeu şi Maica Domnului dacă vă mint! Ei, ce credeţi? Într-un târziu se auzi pe potecă, şoşonii cuiva, şap-şap, şi curând se ivi în poartă statura cocârjată a unei bătrânele la vreo 80 de ani, ştirbă de toţi dinţii din faţă.

-În cătunul ăsta, mai există vreun om mamaie, să-i poţi da şi lui sara bună? întrebă Sfântul Petru.

- Or mai fi, om bun, dacă te-arăţi la prag de seară cu gânduri curate! Prin părţile astea, am rămas iaca, două suflete, că pe ceilalţi, maică, i-au îndesat ca pe lubeniţe în dube şi duşi au fost, cică, la Palat, să-i urechească Jupânul ăl Mare...

- Da ce rele au făcut?

- Da trebuie să faci ceva anume, maică? Ne-a deochiat un ochi hain, maică, că n-ai cui te mai jelui... Ne-a uitat Dumnezeu, maică! Da, intră, intră! Sfântul trase iapa după dânsul şi baba, şap-şap, îşi târa şoşonii după el.

- Unde ai vrea să dormi, om bun – se gudură bătrâna pe lângă Sfântul Petru. Că, uite, n-am decât două camere coşcovite şi într-una dorm eu, şi într-una viţica.

Sfântul Petru amuţi şi rămase cu buzele ţuguiate în vânt. Bătrâna se repezi de-i luă desagele de pe umeri.
 - Lasă-le în plata Domnului, pe prispă. Apoi în gând: „Ştiu eu ce-ţi lipseşte, mamaie. Un suflet călduţ. Dar n-ai găsit omul. Se vede că dracul e sfetnicul babelor ca tine”. Şi, către bătrână, cu glas tare:

- Mulţumesc de ajutor, da aş prefera iote colea, pe prispa asta, că-s învăţat să dorm afară, mamaie! Să-mi leg numa iapa, de-un ciot.

- Cum vrei! Şi, dând din mâini a neputinţă, bătrâna intră în căsuţă.

Acuma, cunoaşteţi domniile voastre, nopţile la munte! Uitaţi-vă bine; nu tu stele nu tu lună, doar nemângâiata boltă cu desfătările din Împărăţia Domnului. Şi, gerul, gerul care l-ar răzbi şi pe un câine, fie el şi la adăpost. Năpraznică noapte! Prima noapte a Sfântului pe Pământ îi umplu sufletul de păreri de rău. Dar, veni, după o noapte de coşmar, şi dimineaţa. De cum deschise ochii, în mijlocul curţii, scoţând apă dintr-o fântână, Sfântul zări o minunăţie de fecioară bălăioară, de nici Ileana Cosânzeana nu-i sta în cale de frumoasă ce era. Se minună Sfântul:

- Da cine eşti dumneata? Că doară n-oi visa şi cu ochii treji?!

- Eu mi-s Viţica, nepoata bătrânei, surâse guriţa ei zglobie plină de clopoţei. Apoi, înşfăcă de toartă găleata şi fugi cu ea în căsuţă, chicotind.

„Aşterne-te pe chef dacă nu ţi-a fost scris Petre, şi la drum!” îşi zise Sfântul întinzând gâtul ca un bou, după misterioasa făptură. Apoi, tot el, ca să-şi mai ostoiască inima: „Înghiţişi şi găluşca asta Petre! Dumnezeu ştie cine era! Să-mi fac sfânta cruce şi să-mi spun că doar mi s-a părut” Şi da pinteni zdraveni în burta iepei, de necaz. Că, de, drumu-i lung. Trecu o pădure şi-o vale, şi iar nişte dealuri, şi iar o pădure... până îl prinse ploaia şi, cum taman se înserase, trase la casa unui gospodar ivit în cale, cu care se tocmi ca tot românul, la condiţiile găzduirii.

- Uite ce-i omule! tocmi gospodarul. Şi masă, şi aşternut, oi găsi la mine, nu-ma vezi dumneata, noaptea cam dau buzna prin părţile astea gadinele alea de lilieci-vârcolaci şi dau iama în vite să le bea sângele. Musai, pe rând fiecare din noi, trebuie să stea de pază la grajduri cu schimbul şi, în ăst timp trebuie dat afară şi bălegarul. Cum slugile mi-s un pic luate de juveţii de la stăpânire să dea nu-ş ce declaraţii şi altele, unul din noi, cum spuneam, cu schimbul, va trebui să facem şi treaba asta. Dacă primeşti, no hai de intră, de nu, du-te încotro... La mine, una-i una, alta-i alta. Ce spui, primeşti?

- Se vede că n-am încotro, oftă Sfântul Petru, simţind răceala ploii în oase şi dorul după o mămăliguţă caldă cu brânză, iar cale în altă parte, nicăieri.

 Traseră la sorţi pentru schimbul unu, tocmit până la miezul nopţii, şi schimbul doi, după miezul nopţii până spre ziuă, astfel: gospodarul puse la vedere două beţişoare, unul lung şi altul scurt pe o măsuţă rotundă şi joasă, şi le acoperi cu ştergarul.

- Acuma alege dumneata, îl îndemnă românul nostru. Ăl scurt e schimbul unu, ăl lung e schimbul doi.

 - „Măi să fie” cugetă Sfântul Petru. Apoi, e prea simplu. Ăl lung e la stânga mea. Ăl scurt la dreapta, e şi cel care-mi trebuie. Pe mine nu mă bagi în sac ca pe-un bostan, măi hodorog bătrân. Nu mă prosteşti dumneata, că n-oi fi, uite na,  uituc de minte!” şi întinse mâna spre dreapta, să ridice colţul ştergarului.

                                                                  

                                                              (va urma)