vineri, 31 august 2012

221. Cronica acestui anotimp... ( Palatul. III )



               Palatul
             (un fel de poveste)
3.

- Stai aşa! se înciudă gospodarul. Înainte de a ne lua beţişoarele, să ne rugăm cu glas tare: Aşa să se împlinească voia lui Dumnezeu şi focul ghenei să mă ardă dacă îmi voi încălca cuvântul...
- „...focul ghenei să mă ardă dacă îmi voi încălca cuvântul” repetă şi Sfântul Petru, trântind o cruce mare cu ochii închişi, rugându-se să-l ajute Dumnezeu. După care, dezveli colţul din dreapta al ştergarului. Dar, stupoare! În locul acela se afla acum, băţul lung. Rămase încremenit: „Ehei, aici e coada satanei la mijloc”. Şi trase de ştergar până ce în colţul din stânga mesei, acum frumuşel odihnea băţul cel scurt, pe care gospodarul îl înhăţă bucuros. Acum domniile voastre nu vă închipuiţi că vă spun niscai snoave, şi că „acolo” la măsuţa aceea chiar s-a aflat mâna necuratului! Nici vorbă. Numai că, veţi crede domniile voastre că ţăranul nostru o fi el naiv, dar că nu-i merge şi mintea, nu vă-ndemn să băgaţi mâna în foc. Păi, nici nu închisese Sfântul ochii spre a se ruga Domnului, că gospodarul nostru şi ridică măsuţa doi centimetri de la pământ şi, cât ai clipi, rotise măsuţa la 1800.  Uite aşa! Să mai creadă cineva în cinstea şi cuvântul românului nostru. N-are decât. Apoi, cum a fost şi noaptea a doua, domniile voastre iarăşi nu-mi veţi da crezare, de parcă Dumnezeu ştie cum v-aţi fi simţit domniile voastre în locul nepricopsitului de sfânt! Cred că e de prisos să mai spun, cum arătau oasele Sfântului Petru în cea de a doua zi, dis de dimineaţă când se sculă şi gospodarul nostru, să inspecteze, de, dacă musafirul i se ţinuse de cuvânt. Şi, acuma, puteţi spune şi dumneavoastră: putea Sfântul Petre să se facă de ocară în faţa rugăciunii rostite către Dumnezeu? Vedeţi?! Cu chiu cu vai s-a mai întremat Sfântul Petru oleacă, şi hai la drum! Că drumu-i lung. Până la Palat, unde căpcăunul cela, zăvorâse luna şi soarele, mai era. Aşa că, la drum Sfinte Petre. Şi, cum mergea el aşa, numai cântecul privighetorilor răsuna în copăcei. Într-un târziu, un somn de neînvins îi închisese pleoapele, trupu-i se lăsă pradă toropelii şi capul i se aplecă uşor, pînă când şi mâinile i se desprinseră de hăţuri, şi puterea îl părăsi. Visa că era lihnit de foame. Şi, chiar aşa şi era. Astfel, îl găsiră la marginea Palatului, undeva în afara porţilor închise, nişte copii ai străzii, mânjiţi de gunoaie ca nişte aurolaci şi boschetari din zilele noastre – copii şi pe vremea aceea, fără nici un căpătâi. Aceştia îl cărară într-o chichineaţă de hrubă, a unei clădiri mai vechi, aproape demolate, chinuindu-se să-i strecoare prin gura căscată, niţică apă dintr-un vas ce semăna cu bidoanele alea de stau la brăcinarele soldaţilor pe timp de război.
- Ia te uită... spuse unul dintre ei. Pare să-şi revină!
Şi, Sfântul Petru, chiar îşi reveni. Privi cu neîncredere la acei copii sărmani, ce cu bucurie şi voioşie începu să-i dea târcoale şi să-l pipăie pe toate părţile.
- Măi să fie! rosti unul. Ăsta seamănă cu sfântul ăla din icoane. Cum dracu a ajuns ăsta până aici, fraţilor? Şi, cum om împărţi blidul nostru de linte cu ăsta? Ce pacoste pe capul nostru... ce pacoste!
Auzindu-i jelind un biet blid de linte amărât, Sfântul Petru se ridică în capul oaselor şi-i privi pe toţi luându-i la rând.
- Iapa mea! Doamne, m-au lăsat fără iapă şi desage, răcni Sfântul, gata să ducă mâna la cingătoare, să scoată jungherul şi să se apere. Da parcă mai avea ceva la cingătoare? Nu mai avea nimic. Prădat, prădat, prădat... se jelui Sfântul Petru, dar vocea îi suna a scheunat de câine lihnit de foame. Şi, i se păru că liota de puradei râdeau de mama focului abia ţinându-se cu mâinile de burţile goale.
- „Iată cum îşi bate joc necuratul de om. Doamne, nu mă lăsa acum. Mi-ai promis că-mi vei îndeplini o rugăminte. Iată a venit timpul, Doamne! Fă ca cele mai bune bunătăţi să aşterni pe masă, în camera alăturată, măcar atât să poţi face pentru mine”. Şi, Dumnezeu îl auzi şi-i suflă numai lui la ureche: „Fie, Petre! Dacă vrei tu să le faci bucuria asta? Nu cumva te pripeşti? (Sfântul negă, dând din cap) Vei avea nevoie în curând de puteri ca ale mele, şi nu le vei mai avea. Parcă văd cum căpcăunul ăla din Palat îţi va pune oasele în traistă şi mi le va trimite tot mie, să le fac creştineştile obiceiuri. Tu ai ales! Împlinească-se...”  
- Nu vă mai văitaţi copii, gata cu văicăreala. Să trecem dincolo, la masa plină cu bunătăţi venită prin voia Domnului nostru ceresc. Astfel se rosti Sfântul Petru, că-i lăsă gură cască pe toţi. Nu mai râdea unul.
- Staţi aşa! se ridică cel mai mare dintre ei. Mă duc să văz dacă-i aşa. Ori, ăsta ne ia de proşti?!
Acum, sfântul Petru era convins că Dumnezeu îl auzise şi-i împlinise cererea. O, cum va fi el înconjurat cu dragoste, onorat şi slăvit aşa cum i se cuvenea unui sfânt. Şi, de ce nu? Copii ăştia îi vor folosi şi lui la ceva, atunci când va porni spre Palat să readucă luna şi soarele acestui popor năpăstuit.     

                                                              (va urma)                   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu