Palatul
(un fel de poveste)
3.
- Stai aşa! se înciudă
gospodarul. Înainte de a ne lua beţişoarele, să ne rugăm cu glas tare: Aşa să
se împlinească voia lui Dumnezeu şi focul ghenei să mă ardă dacă îmi voi
încălca cuvântul...
- „...focul ghenei să mă ardă
dacă îmi voi încălca cuvântul” repetă şi Sfântul Petru, trântind o cruce mare
cu ochii închişi, rugându-se să-l ajute Dumnezeu. După care, dezveli colţul din
dreapta al ştergarului. Dar, stupoare! În locul acela se afla acum, băţul lung.
Rămase încremenit: „Ehei, aici e coada satanei la mijloc”. Şi trase de ştergar
până ce în colţul din stânga mesei, acum frumuşel odihnea băţul cel scurt, pe
care gospodarul îl înhăţă bucuros. Acum domniile voastre nu vă închipuiţi că vă
spun niscai snoave, şi că „acolo” la măsuţa aceea chiar s-a aflat mâna
necuratului! Nici vorbă. Numai că, veţi crede domniile voastre că ţăranul
nostru o fi el naiv, dar că nu-i merge şi mintea, nu vă-ndemn să băgaţi mâna în
foc. Păi, nici nu închisese Sfântul ochii spre a se ruga Domnului, că
gospodarul nostru şi ridică măsuţa doi centimetri de la pământ şi, cât ai
clipi, rotise măsuţa la 1800. Uite aşa! Să mai creadă cineva în cinstea şi
cuvântul românului nostru. N-are decât. Apoi, cum a fost şi noaptea a doua,
domniile voastre iarăşi nu-mi veţi da crezare, de parcă Dumnezeu ştie cum v-aţi
fi simţit domniile voastre în locul nepricopsitului de sfânt! Cred că e de
prisos să mai spun, cum arătau oasele Sfântului Petru în cea de a doua zi, dis
de dimineaţă când se sculă şi gospodarul nostru, să inspecteze, de, dacă
musafirul i se ţinuse de cuvânt. Şi, acuma, puteţi spune şi dumneavoastră:
putea Sfântul Petre să se facă de ocară în faţa rugăciunii rostite către
Dumnezeu? Vedeţi?! Cu chiu cu vai s-a mai întremat Sfântul Petru oleacă, şi hai
la drum! Că drumu-i lung. Până la Palat, unde căpcăunul cela, zăvorâse luna şi
soarele, mai era. Aşa că, la drum Sfinte Petre. Şi, cum mergea el aşa, numai
cântecul privighetorilor răsuna în copăcei. Într-un târziu, un somn de neînvins
îi închisese pleoapele, trupu-i se lăsă pradă toropelii şi capul i se aplecă
uşor, pînă când şi mâinile i se desprinseră de hăţuri, şi puterea îl părăsi.
Visa că era lihnit de foame. Şi, chiar aşa şi era. Astfel, îl găsiră la
marginea Palatului, undeva în afara porţilor închise, nişte copii ai străzii,
mânjiţi de gunoaie ca nişte aurolaci şi boschetari din zilele noastre – copii
şi pe vremea aceea, fără nici un căpătâi. Aceştia îl cărară într-o chichineaţă
de hrubă, a unei clădiri mai vechi, aproape demolate, chinuindu-se să-i
strecoare prin gura căscată, niţică apă dintr-un vas ce semăna cu bidoanele
alea de stau la brăcinarele soldaţilor pe timp de război.
- Ia te uită... spuse unul dintre
ei. Pare să-şi revină!
Şi, Sfântul Petru, chiar îşi
reveni. Privi cu neîncredere la acei copii sărmani, ce cu bucurie şi voioşie
începu să-i dea târcoale şi să-l pipăie pe toate părţile.
- Măi să fie! rosti unul. Ăsta
seamănă cu sfântul ăla din icoane. Cum dracu a ajuns ăsta până aici, fraţilor?
Şi, cum om împărţi blidul nostru de linte cu ăsta? Ce pacoste pe capul
nostru... ce pacoste!
Auzindu-i jelind un biet blid de
linte amărât, Sfântul Petru se ridică în capul oaselor şi-i privi pe toţi
luându-i la rând.
- Iapa mea! Doamne, m-au lăsat
fără iapă şi desage, răcni Sfântul, gata să ducă mâna la cingătoare, să scoată
jungherul şi să se apere. Da parcă mai avea ceva la cingătoare? Nu mai avea
nimic. Prădat, prădat, prădat... se jelui Sfântul Petru, dar vocea îi suna a
scheunat de câine lihnit de foame. Şi, i se păru că liota de puradei râdeau de
mama focului abia ţinându-se cu mâinile de burţile goale.
- „Iată cum îşi bate joc
necuratul de om. Doamne, nu mă lăsa acum. Mi-ai promis că-mi vei îndeplini o
rugăminte. Iată a venit timpul, Doamne! Fă ca cele mai bune bunătăţi să aşterni
pe masă, în camera alăturată, măcar atât să poţi face pentru mine”. Şi,
Dumnezeu îl auzi şi-i suflă numai lui la ureche: „Fie, Petre! Dacă vrei tu să
le faci bucuria asta? Nu cumva te pripeşti? (Sfântul negă, dând din cap) Vei
avea nevoie în curând de puteri ca ale mele, şi nu le vei mai avea. Parcă văd
cum căpcăunul ăla din Palat îţi va pune oasele în traistă şi mi le va trimite
tot mie, să le fac creştineştile obiceiuri. Tu ai ales! Împlinească-se...”
- Nu vă mai văitaţi copii, gata
cu văicăreala. Să trecem dincolo, la masa plină cu bunătăţi venită prin voia
Domnului nostru ceresc. Astfel se rosti Sfântul Petru, că-i lăsă gură cască pe
toţi. Nu mai râdea unul.
- Staţi aşa! se ridică cel mai
mare dintre ei. Mă duc să văz dacă-i aşa. Ori, ăsta ne ia de proşti?!
Acum, sfântul Petru era convins că Dumnezeu îl auzise şi-i împlinise
cererea. O, cum va fi el înconjurat cu dragoste, onorat şi slăvit aşa cum i se
cuvenea unui sfânt. Şi, de ce nu? Copii ăştia îi vor folosi şi lui la ceva,
atunci când va porni spre Palat să readucă luna şi soarele acestui popor
năpăstuit. (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu