6. Glorie de poet
„Pizma în viaţă te paşte, odată cu
moartea se stinge,
Iar preţuire pe drept numai atunci vei primi”
(Ovidiu:
Dragostea Corinei- I, XV)
Până la vederea Parthenonului, acolo sus pe
Acropole, Grecia de acum nu-mi infirmase teoria că totul a fost cândva şi că
amintirea a ceea ce fusese cu adevărat înainte, trebuia să aibă conturul unei
himere. Lumea nu se repetă, îmi şopteau filosofii antici şi mă trimiteau la
tragicul autor grec, Euripide (amintit şi de M. Cărtărescu în „Pontus Axeinos”),
pentru a nu mă îndepărta de răsfrângerile unei lumi mult rămase în urmă.
Versurile grecului, citate şi de Cărtărescu, îmi veniră în memorie, tocmai când
urcam muntele pe Acropole: „Multe sunt schimbările tale soartă!/Căci zeii ne
dăruiesc doar spaime şi disperare:/Ce aşteptăm de la ei nu se întâmplă,/Ce nu
aşteptăm ne loveşte năpraznic”. Abia dupa ce vezi arena amfiteatrului lui
Herodes Atticus din Parthenon, înţelegi de ce se spune, că doar aici la Atena,
au fost rostite şi abia apoi transcrise versurile bătrânului poet orb Homer.
Aici, dar şi în teatrul lui Dionisos şi al lui Pericles, din spatele
Parthenonului, pe ale cărui dale de piatră m-am aşezat spre a privi scena unde
odinioară se dădeau reprezentaţii după Sofocle, Eschil, Euripide şi Aristofan,
simţi că Elada veche este în realitate centrul de atenţie al lumii. Aici, alături de zei, actorii aduceau elogiul
lor: soarelui, apei şi dragostei. Sus pe Acropole unde am urcat în Parthenon,
ne uimesc mulţimea de vizitatori din toate părţile lumii. Astfel, Parthenonul
pare a deveni centrul lumii. Vizităm templul lui Poseidon unde se zice ca
Menelaos l-a îngropat pe Prontes Onetorides la întoarcerea sa din Troia. Pe una
din aceste coloane ramase în picioare, încremenită în marmura, se afla gravat
numele lui Byron, inscripţie (se zice) făcută de el însuşi. Apoi templul lui
Hefaistos, unde se pare ca adaposteşte osemintele zeului Tezeu, doar era nascut
din Etra, fiica pământeană a regelui Egeu şi Poseidon regele mărilor. Coloanele
templului au aceeaşi vechime cu cele ale Parthenonului, mai mici însă, dar
conservate mai bine. Reţin, că Homer, în Iliada, cântase bucuria lui Tezeu după
ce acesta învinsese Minotaurul, ajutat de Adriadna care îi daduse ghemul cu aţă
pentru recunoaşterea drumului la întoarcere. În Euripide, mai citisem câte ceva
despre Tezeu şi ultima sa soţie Fedra, cea care-l înşelase în privinţa fiului său
Hipolit, din dorinţa de a-l pierde, dar dându-se în vileag toată tărăşenia,
Fedra îşi va pune capăt zilelor. Tezeu e socotit de grecii de ieri şi de azi
drept un zeu. Fusese doar regele Atenei o vreme. De aici de sus, de pe
Parthenon, facem ochii roată şi ne minunăm de frumuseţile şi măreţia Atenei.
Vedem un oraş imens, cu clădiri înghesuite, întins între colinele de munte şi
mare. În zare, ne atrage atenţia muntele Lycabetus, o piatră imensă, aruncată,
se zice, în furia zeiţei Palas Atena asupra atenienilor nerecunoscători. Sus pe
munte se află o cetate care atrage atenţia turiştilor. Vizităm în cele din urmă
şi templul olimpianului Zeus, construit de Hadrian (care are şi o poartă alăturată
care-i poartă numele); despre templu, se spune ca a fost construit pe parcursul
a 700 de ani. Doar 15 coloane au mai rămas în picioare. Coloane şi ziduri, clădiri
din piatră cu o vechime de peste 2000 de ani, cunoscând invazia perşilor, a
imperiului roman, a imperiului otoman şi cate şi mai câte grozavii. Văzând
Parthenonul îţi vine să-ţi reaşezi gandurile: nu Olimpul, lăcaşul zeilor, a
fost visul cel mai înalt al atenienilor. „Regăsirea în memorie te poate face metafizician,
răsfăţul în începuturile ei, sfânt” – scria Emil Cioran în „Lacrimi şi sfinţi”,
transmiţându-i şi lui Octavian Paler un moment de perplexitate atunci când
afirmă, că o diversiune a profeţilor e şi aceea în care ne fac (ei) să credem
că, de fapt, noi nu căutăm pe pământ fericirea, ci absolutul. Ce altceva ne
lasă a înţelege, din mărturia sa şi poetul Ion Murgeanu, regretând „timpul
lăsat în urmă”, dacă nu deplina libertate a celui care, prins în contexul
frământărilor anilor, nu a simţit cum s-a „dăruit prea mult şi degeaba”. Dar,
să refacem alături de el, traseul unui timp al memoriei, mult lăsat în urmă.
Prin septembrie 1970, venise în Bucureşti cu gândul să rămână în lumea literară
de aici. Cu un an în urmă scrisese „Confesiunea” (avea un atu forte spunem
noi). Întâmplarea face ca primul împătimit în literatură, cu care avea să dea
ochii, avea să fie Mircea Ciobanu, cel care îi oprise un manuscris la Cartea
Românească. Mircea Ciobanu „viitorul prozator de o exactitate halucinantă...
care îşi asumase în toţi acei ani destinul atâtor autori”, îl îndrumă spre
Marin Preda, căruia îi şoptise el ceva, în legătura cu manuscrisul „Repaose”.
Acesta, după ce-l chestionă scurt, în stilul său moromeţian, cu privire la
posibilităţile de trai ale acestuia îi spune tranşant: „Cum să trăieşti, mon
cher, la Bucureşti cu 1000 de lei pe lună?” (adică, oi fi dumneata – poet Ion
Murgeanu – optimist, da vorba e, pe ce te bazezi?). Dacă lipsesc prieteniile
literare, poţi adică să-ţi spui, că eşti pierdut aici în Bucureşti. Se baza
poetul nostru, în primul rând, pe prietenia cu Gheorghe Istrate, cel care se
autodefinea în poezia „Sceptrele copilăriei” cam aşa: „Eu sunt un rege ars de
vini/ purtat pe-un eşafod de crini”. Gheorghe Istrate era şi autorul unei poezii
în vogă pe atunci – „Oase de fluturi”:
............................................................
„Ei trec pedepsitor în rana
noastră
îngălbenind în gerul prematur
Şi ninge-adeseori prin ora vastă
cu oasele lor albe, din azur...
..........................................................
I-am aşteptat. Odată a vuit,
de lipsa lor. Dar ceasurile
sparte
cu faţa s-a întors în infinit
ca nişte fluturi bucuroşi de
moarte.”
La rândul său, maestrul Preda nu
are cum a se face că nu observase optimismul exagerat (în aşi face prieteni) al
poetului nou venit în Bucureşti (îşi şi exprimase mirarea: „Cum aşa... toată
lumea?.... Cu toţi aşa şi de-a valma....interesant!”) şi îl recomandă lui Ion
Caraion de la „Gazeta literară”. Ce tâlc adânc avea mirarea lui M. Preda? Mult
mai târziu, poetul Ion Murgeanu (în „Himera literaturii”) avea să-şi noteze: „Despre
prietenii literare... Ce erau prietenii mei literari până atunci? Piese de
risipă. Mărunţiş, cei mai mulţi, pentru crâşmele literare. Deşi, dacă stau bine
să-mi amintesc, trecusem de perioada roz de la Suceava, ba chiar şi de perioada
albastră de la Botoşani...” Când i-a apărut „Repaose”, Ion Murgeanu se afla din
nou la Botoşani „ca ziarist de data asta la Clopotul” – înfiinţat de un prinţ
autentic, pe numele său, Scarlat Calimachi – ceea ce face ca sora mai mare a
poetului, Condela, să exclame mamei acasă: „A ajuns şi el ziarist: Cum, mamă,
asta face fratele nostru acum, a ajuns să vândă ziare?” Ne place să credem, că
viaţa poetului nostru, nu este, decât o goană continuă pentru gloria sa de
poet. Episodului Cezar Ivănescu, i se acordă ceva mai mult spaţiu. E un episod
pe care poetul ţine morţiş să şi-l explice, să ni-l explice, pentru că ceea ce
vrea să sublinieze, este faptul că, în mai toate cazurile s-a dedicat trup şi
suflet gazetăriei literare, şi nu a speculat (din păcate) şi latura practică, a
cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii; ori şi atunci
când li s-a dedicat trup şi suflet, se pare că s-a înşelat. Undeva, defineşte
acest fapt „un minus intolerabil al caracterului meu”, cu modestia care-l
caracteriza, o modestie care deriva dintr-o timiditate suspect de acaparatoare,
deşi anii treceau... treceau... Cezar Ivănescu era „un tânăr frumos şi sănătos,
călcând greu pământul, cu o amară lentoare, însă elastic, elegant totodată,
alură sportivă... coamă de păr rebelă, rimbaudiană, bine potrivită totuşi din
foarfece; ochii oarecum oblici, de arvanit, sau chiar „de turc”, în care nu
vedeam deocamdată „defectul”, dar mai ales surâsul lui îngeresc de copil-poet”
– care l-a fermecat de la început. Prima impresie asupra poeziei ivănesciene, e
că are în faţă „puţin câte puţin poetul <lanţurilor de ocnaş>”
(sugerată de lectura după „Marile speranţe” a lui Dickens). Trebuie să
menţionăm şi noi, că poezia lui George Ivănescu era la vremea aceea, a unui
continuu cântec rostit pe buzele studenţilor de pe treptele universităţilor din
ţară. Să ne reamintim doar una din doinele sale (intitulată chiar „Doina”):
„!azi mi-s iară bolnav, azi mi-s
iar bolnav
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează
prav
peste mâna-mi care nu mai scrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează
prav
peste mâna-mi care nu mai scrie!
.........................................................
azi mi-s iară bolnav, azi mi-s
iar bolnav
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează
prav
peste dreaptă mâna mea, Mărie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează
prav
peste dreaptă mâna mea, Mărie!”
Nu aveai cum, nu observa „stilul
atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar
în mod paradoxal muzicală” – spune şi Ion Murgeanu, cel care i-a fost prieten
nedespărţit. „Eu mai cred şi acum că prietenia e un act gratuit tocmai fiindcă
e de nepreţuit, dar ori de câte ori am iubit pe cineva în absolut şi
dezinteresat a urmat, implacabil şi dezamăgirea” – conchide Ion Murgeanu în „Himera
literaturii”. Pe vremea când mai tipărea „Clopotul” la Botoşani, se despărţise
de prima sa soţie Lica, şi se căsătorise cu Lenuş „grăbit ca de obicei”. După
apariţia volumului „Confesiunea”, pe care Mihai Gafiţa (dintr-un orgoliu de
vinovat?) o cita între „cărţile anului”, iar Marin Preda îi propusese cartea la
Premiul Uniunii Scriitorilor, generosul prieten Cezar Ivănescu, devine
invidios: din tandrul prieten de până atunci, irascibil dintrodată. Valentin
Silvestru (un profesionist al umorului) îl avertizase: „Mai lasă-l pe prietenul
tău să se odihnească în pace şi vorbeşte mai bine despre dumneata...” Aurel
Dragoş Munteanu de la „Luceafărul” ţinea să-l gratuleze de prietenia cu Cezar,
atunci când relaţia lor se răcise. Abia la lansarea volumului „Aur şi flacără”
pe care Ion Murgeanu îl scosese la editura Helicon, Cezar Ivănescu avea să-şi
dea arama pe faţă (arama invidiei –n.n.). Prieteniile literare se fac greu, se
întreţin greu şi se destramă uşor, iar pe străfundurile memoriei se elaborează
regretele. Cum ar fi spus E. Simion, la modul critic, despre un astfel de
caracter: Omul care scrie (poetul, scriitorul sau criticul) „este ca Mercuţio
victima unui conflict care nu-l priveşte: el e cel ce pierde, cel ce plăteşte
pentru vina de a nu se înţelege, în privinţa întâietăţii, Montaiguiii şi
Capuleţii unei literaturi”. Cu alte cuvinte, gloria de poet este o coroană grea
pe fruntea celui care, asemeni lui Hamlet, se va întreba veşnic: „a fi sau a nu
fi?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu