marți, 14 august 2012

209. Din caierul vremii... (Alergând după o himeră - VI)


                       6.  Glorie de poet
                                                    „Pizma în viaţă te paşte, odată cu moartea se stinge,
                                                     Iar preţuire pe drept numai atunci vei primi”
                                                                 (Ovidiu: Dragostea Corinei- I, XV)
 
    Până la vederea Parthenonului, acolo sus pe Acropole, Grecia de acum nu-mi infirmase teoria că totul a fost cândva şi că amintirea a ceea ce fusese cu adevărat înainte, trebuia să aibă conturul unei himere. Lumea nu se repetă, îmi şopteau filosofii antici şi mă trimiteau la tragicul autor grec, Euripide (amintit şi de M. Cărtărescu în „Pontus Axeinos”), pentru a nu mă îndepărta de răsfrângerile unei lumi mult rămase în urmă. Versurile grecului, citate şi de Cărtărescu, îmi veniră în memorie, tocmai când urcam muntele pe Acropole: „Multe sunt schimbările tale soartă!/Căci zeii ne dăruiesc doar spaime şi disperare:/Ce aşteptăm de la ei nu se întâmplă,/Ce nu aşteptăm ne loveşte năpraznic”. Abia dupa ce vezi arena amfiteatrului lui Herodes Atticus din Parthenon, înţelegi de ce se spune, că doar aici la Atena, au fost rostite şi abia apoi transcrise versurile bătrânului poet orb Homer. Aici, dar şi în teatrul lui Dionisos şi al lui Pericles, din spatele Parthenonului, pe ale cărui dale de piatră m-am aşezat spre a privi scena unde odinioară se dădeau reprezentaţii după Sofocle, Eschil, Euripide şi Aristofan, simţi că Elada veche este în realitate centrul de atenţie al lumii.  Aici, alături de zei, actorii aduceau elogiul lor: soarelui, apei şi dragostei. Sus pe Acropole unde am urcat în Parthenon, ne uimesc mulţimea de vizitatori din toate părţile lumii. Astfel, Parthenonul pare a deveni centrul lumii. Vizităm templul lui Poseidon unde se zice ca Menelaos l-a îngropat pe Prontes Onetorides la întoarcerea sa din Troia. Pe una din aceste coloane ramase în picioare, încremenită în marmura, se afla gravat numele lui Byron, inscripţie (se zice) făcută de el însuşi. Apoi templul lui Hefaistos, unde se pare ca adaposteşte osemintele zeului Tezeu, doar era nascut din Etra, fiica pământeană a regelui Egeu şi Poseidon regele mărilor. Coloanele templului au aceeaşi vechime cu cele ale Parthenonului, mai mici însă, dar conservate mai bine. Reţin, că Homer, în Iliada, cântase bucuria lui Tezeu după ce acesta învinsese Minotaurul, ajutat de Adriadna care îi daduse ghemul cu aţă pentru recunoaşterea drumului la întoarcere. În Euripide, mai citisem câte ceva despre Tezeu şi ultima sa soţie Fedra, cea care-l înşelase în privinţa fiului său Hipolit, din dorinţa de a-l pierde, dar dându-se în vileag toată tărăşenia, Fedra îşi va pune capăt zilelor. Tezeu e socotit de grecii de ieri şi de azi drept un zeu. Fusese doar regele Atenei o vreme. De aici de sus, de pe Parthenon, facem ochii roată şi ne minunăm de frumuseţile şi măreţia Atenei. Vedem un oraş imens, cu clădiri înghesuite, întins între colinele de munte şi mare. În zare, ne atrage atenţia muntele Lycabetus, o piatră imensă, aruncată, se zice, în furia zeiţei Palas Atena asupra atenienilor nerecunoscători. Sus pe munte se află o cetate care atrage atenţia turiştilor. Vizităm în cele din urmă şi templul olimpianului Zeus, construit de Hadrian (care are şi o poartă alăturată care-i poartă numele); despre templu, se spune ca a fost construit pe parcursul a 700 de ani. Doar 15 coloane au mai rămas în picioare. Coloane şi ziduri, clădiri din piatră cu o vechime de peste 2000 de ani, cunoscând invazia perşilor, a imperiului roman, a imperiului otoman şi cate şi mai câte grozavii. Văzând Parthenonul îţi vine să-ţi reaşezi gandurile: nu Olimpul, lăcaşul zeilor, a fost visul cel mai înalt al atenienilor. „Regăsirea în memorie te poate face metafizician, răsfăţul în începuturile ei, sfânt” – scria Emil Cioran în „Lacrimi şi sfinţi”, transmiţându-i şi lui Octavian Paler un moment de perplexitate atunci când afirmă, că o diversiune a profeţilor e şi aceea în care ne fac (ei) să credem că, de fapt, noi nu căutăm pe pământ fericirea, ci absolutul. Ce altceva ne lasă a înţelege, din mărturia sa şi poetul Ion Murgeanu, regretând „timpul lăsat în urmă”, dacă nu deplina libertate a celui care, prins în contexul frământărilor anilor, nu a simţit cum s-a „dăruit prea mult şi degeaba”. Dar, să refacem alături de el, traseul unui timp al memoriei, mult lăsat în urmă. Prin septembrie 1970, venise în Bucureşti cu gândul să rămână în lumea literară de aici. Cu un an în urmă scrisese „Confesiunea” (avea un atu forte spunem noi). Întâmplarea face ca primul împătimit în literatură, cu care avea să dea ochii, avea să fie Mircea Ciobanu, cel care îi oprise un manuscris la Cartea Românească. Mircea Ciobanu „viitorul prozator de o exactitate halucinantă... care îşi asumase în toţi acei ani destinul atâtor autori”, îl îndrumă spre Marin Preda, căruia îi şoptise el ceva, în legătura cu manuscrisul „Repaose”. Acesta, după ce-l chestionă scurt, în stilul său moromeţian, cu privire la posibilităţile de trai ale acestuia îi spune tranşant: „Cum să trăieşti, mon cher, la Bucureşti cu 1000 de lei pe lună?” (adică, oi fi dumneata – poet Ion Murgeanu – optimist, da vorba e, pe ce te bazezi?). Dacă lipsesc prieteniile literare, poţi adică să-ţi spui, că eşti pierdut aici în Bucureşti. Se baza poetul nostru, în primul rând, pe prietenia cu Gheorghe Istrate, cel care se autodefinea în poezia „Sceptrele copilăriei” cam aşa: „Eu sunt un rege ars de vini/ purtat pe-un eşafod de crini”. Gheorghe Istrate era şi autorul unei poezii în vogă pe atunci – „Oase de fluturi”:
............................................................
„Ei trec pedepsitor în rana noastră
îngălbenind în gerul prematur
Şi ninge-adeseori prin ora vastă
cu oasele lor albe, din azur...
..........................................................
I-am aşteptat. Odată a vuit,
de lipsa lor. Dar ceasurile sparte
cu faţa s-a întors în infinit
ca nişte fluturi bucuroşi de moarte.”  

La rândul său, maestrul Preda nu are cum a se face că nu observase optimismul exagerat (în aşi face prieteni) al poetului nou venit în Bucureşti (îşi şi exprimase mirarea: „Cum aşa... toată lumea?.... Cu toţi aşa şi de-a valma....interesant!”) şi îl recomandă lui Ion Caraion de la „Gazeta literară”. Ce tâlc adânc avea mirarea lui M. Preda? Mult mai târziu, poetul Ion Murgeanu (în „Himera literaturii”) avea să-şi noteze: „Despre prietenii literare... Ce erau prietenii mei literari până atunci? Piese de risipă. Mărunţiş, cei mai mulţi, pentru crâşmele literare. Deşi, dacă stau bine să-mi amintesc, trecusem de perioada roz de la Suceava, ba chiar şi de perioada albastră de la Botoşani...” Când i-a apărut „Repaose”, Ion Murgeanu se afla din nou la Botoşani „ca ziarist de data asta la Clopotul” – înfiinţat de un prinţ autentic, pe numele său, Scarlat Calimachi – ceea ce face ca sora mai mare a poetului, Condela, să exclame mamei acasă: „A ajuns şi el ziarist: Cum, mamă, asta face fratele nostru acum, a ajuns să vândă ziare?” Ne place să credem, că viaţa poetului nostru, nu este, decât o goană continuă pentru gloria sa de poet. Episodului Cezar Ivănescu, i se acordă ceva mai mult spaţiu. E un episod pe care poetul ţine morţiş să şi-l explice, să ni-l explice, pentru că ceea ce vrea să sublinieze, este faptul că, în mai toate cazurile s-a dedicat trup şi suflet gazetăriei literare, şi nu a speculat (din păcate) şi latura practică, a cunoaşterii celor mai importanţi oameni de cultură ai vremii; ori şi atunci când li s-a dedicat trup şi suflet, se pare că s-a înşelat. Undeva, defineşte acest fapt „un minus intolerabil al caracterului meu”, cu modestia care-l caracteriza, o modestie care deriva dintr-o timiditate suspect de acaparatoare, deşi anii treceau... treceau... Cezar Ivănescu era „un tânăr frumos şi sănătos, călcând greu pământul, cu o amară lentoare, însă elastic, elegant totodată, alură sportivă... coamă de păr rebelă, rimbaudiană, bine potrivită totuşi din foarfece; ochii oarecum oblici, de arvanit, sau chiar „de turc”, în care nu vedeam deocamdată „defectul”, dar mai ales surâsul lui îngeresc de copil-poet” – care l-a fermecat de la început. Prima impresie asupra poeziei ivănesciene, e că are în faţă „puţin câte puţin poetul  <lanţurilor de ocnaş>” (sugerată de lectura după „Marile speranţe” a lui Dickens). Trebuie să menţionăm şi noi, că poezia lui George Ivănescu era la vremea aceea, a unui continuu cântec rostit pe buzele studenţilor de pe treptele universităţilor din ţară. Să ne reamintim doar una din doinele sale (intitulată chiar „Doina”):
„!azi mi-s iară bolnav, azi mi-s iar bolnav
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste mâna-mi care nu mai scrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste mâna-mi care nu mai scrie!
.........................................................
azi mi-s iară bolnav, azi mi-s iar bolnav
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste dreaptă mâna mea, Mărie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşează prav
peste dreaptă mâna mea, Mărie!”

Nu aveai cum, nu observa „stilul atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală” – spune şi Ion Murgeanu, cel care i-a fost prieten nedespărţit. „Eu mai cred şi acum că prietenia e un act gratuit tocmai fiindcă e de nepreţuit, dar ori de câte ori am iubit pe cineva în absolut şi dezinteresat a urmat, implacabil şi dezamăgirea” – conchide Ion Murgeanu în „Himera literaturii”. Pe vremea când mai tipărea „Clopotul” la Botoşani, se despărţise de prima sa soţie Lica, şi se căsătorise cu Lenuş „grăbit ca de obicei”. După apariţia volumului „Confesiunea”, pe care Mihai Gafiţa (dintr-un orgoliu de vinovat?) o cita între „cărţile anului”, iar Marin Preda îi propusese cartea la Premiul Uniunii Scriitorilor, generosul prieten Cezar Ivănescu, devine invidios: din tandrul prieten de până atunci, irascibil dintrodată. Valentin Silvestru (un profesionist al umorului) îl avertizase: „Mai lasă-l pe prietenul tău să se odihnească în pace şi vorbeşte mai bine despre dumneata...” Aurel Dragoş Munteanu de la „Luceafărul” ţinea să-l gratuleze de prietenia cu Cezar, atunci când relaţia lor se răcise. Abia la lansarea volumului „Aur şi flacără” pe care Ion Murgeanu îl scosese la editura Helicon, Cezar Ivănescu avea să-şi dea arama pe faţă (arama invidiei –n.n.). Prieteniile literare se fac greu, se întreţin greu şi se destramă uşor, iar pe străfundurile memoriei se elaborează regretele. Cum ar fi spus E. Simion, la modul critic, despre un astfel de caracter: Omul care scrie (poetul, scriitorul sau criticul) „este ca Mercuţio victima unui conflict care nu-l priveşte: el e cel ce pierde, cel ce plăteşte pentru vina de a nu se înţelege, în privinţa întâietăţii, Montaiguiii şi Capuleţii unei literaturi”. Cu alte cuvinte, gloria de poet este o coroană grea pe fruntea celui care, asemeni lui Hamlet, se va întreba veşnic: „a fi sau a nu fi?”
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu