miercuri, 15 august 2012

210. Cronica acestui anotimp... (Procesul lui "D.")



                              Procesul lui „D”
                                  (pamflet)

  „D” sta în celulă privind insistent spre zăbrelele din fier ale singurei ferestruici prin care intra aerul. Îşi amintea cum plecase de acasă, cu o seară înainte, până la prăvălia din colţul străzii, să cumpere un pachet „verde” pentru ceai. Un ins cu chelie şi cioc, care nu era de prin partea locului, se apropiase de tejgeaua la care tocmai se înfăţişase să ceară pachetul şi i se adresă afabil:
- Spuneţi-mi, nu cumva ne-am văzut acum două seri la cârciuma H.? Şi, fiindcă îl privise nedumerit, în sensul că asista totuşi la o confuzie, străinul mai zise: Nu sunteţi domnul D.?
Încuviinţă din cap, că da, aici necunoscutul nu greşise.
- Ei, vedeţi? Povaţa mea ar fi să nu mai puneţi piciorul pe acolo. Bântuie tot felul de indivizi necuviincioşi, în stare să vă facă cine ştie ce necazuri.
Plecase cu pachetul „verde” pentru ceai, sub braţ, fără să acorde prea mare importanţă discuţiei. Mai trecuse câteva seri şi nu se întâmplă mai nimic. Deja dăduse uitării acel incident. Abia când se văzu luat de braţe şi somat de cei doi indivizi să nu opună rezistenţă, pentru că ar fi fost zadarnică orice împotrivire, D. îşi aminti de acea „avertizare”, dar era prea târziu. Se trezi, acum, dinaintea judecătorului de instrucţie, într-o sală scundă, cercetat cu deamănuntul din cap până în picioare. La început nu zări mai nimic din cauza unui semiîntuneric, provocat de un fum ceţos. „Ar fi cazul să nu intru în panică şi să-i arăt că mă simt în apele mele. Până la urmă o să mi să spună că totul a fost o confuzie. O regretabilă confuzie. Urmează doar, principiul filosofic al tăcerii” gândea D. Încă mai spera că justiţia ţării sale, nu cere să te condamne din postura de nevinovat şi fără a ţi se enumera legile în baza cărora erai adus înaintea parchetului. Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de instrucţie se foia de colo-colo pe scaun. Prin fumul dens al ţigărilor frânte în scrumieră, abia atunci observă D. masa tăcută a celor aflaţi în fundul încăperii, urmărindu-l din ochi într-o tăcere stânjenitoare. Pentru că dusese instinctiv mâna la gură, nu pentru a spune ceva, ci pentru a îndepărta un fir de păr, ce pesemne, până atunci plutise în aer, judecătorul de instrucţie îşi făcu auzită vocea gravă:
- Am să termin imediat. Şi, fiindcă lipsea clopoţelul, izbi cu pumnul în maldărul de hârtii aflate pe masă. Continuă: Poemul de faţă nu e semnat, nu e aşa, pesemne nu aţi avut timp, ori doreaţi să-l continuaţi...Dar scrisul e al dumneavoastră. Scris cu cerneală roşie, din singura călimară găsită în apartamentul dvs. Ridicată de pe birou. Vedeţi? Are litera D. pe etichetă. Şi fiindcă D., se simţi dator să spună ceva, fu repede întrerupt: Vă avertizăm dinainte, că negând toate aceste aspecte, vă îngreunaţi situaţia. Să vă citesc o strofă din acest poem: „Maimuţele-s puse să tragă la sfori,/ Leii-s muştruluiţi în cazarmă,/ Se simte în aer şi la dresori/ Schimbarea biciului cu câte o armă”.
D. ridică mâna, în semn că ar vrea să protesteze, dar vacarmul sălii începu, şi glasul său nu mai fu auzit câteva minute în şir. Judecătorul de instrucţie lovi din nou cu pumnul în mormanul de hârtii şi sala tăcu la comandă.
- Vedeţi? Dumneavoastră vorbiţi de „aer”. E firesc ca ei să protesteze (arătă cu mâna masa de oameni aflată în fundul sălii), e ca şi cum le-aţi confiscat aerul lor. Ţinu să sublinieze acest cuvânt. Dar, să continuăm. Aşadar, spui dumneata: „Mai uşurel domni procurori,/ Legaţi-vă câinii de cuşcă/ Ştim.Cina-i servită... În blid sunt fiori,/ Nu vom „muşca” din găluşcă”.
Acum, sala vedea în D. un biet băiat amăgit şi trădat; cel de dinainte, prea se crezuse în faţa judecătorului de instrucţie un zeu. Acum judecătorul de instrucţie făcu un semn, şi ordonă scurt să fie chemat un ofiţer din camera alăturată, iar când acesta se înfăţişă, discutară o vreme amândoi în şoaptă.
- Ştim şi varianta dumitale. Nu-i nevoie să o mai expui. Declaraţia dumitale, cum că poemul ţi-a fost strecurat printre foile din care ai citit în seara aceea la cârciumă, nu stă în picioare şi ca atare nu va fi luată în considerare.
- Luaţi declaraţia mea ca pe un denunţ... apucă să şuiere pe buze D., câteva cuvinte, că ofiţerul se şi repezi să-i închidă gura cu laba lui cât o lopată.
- Şi vii cu denunţul acesta pentru că te socoteşti un bun cetăţean? îl auzi D. pe judecător.
- Da, domnule. Sunt un bun cetăţean. Folosesc un drept constituţional să spun aceste cuvinte în apărarea mea.
- Luaţi-l! răcni judecătorul de instrucţie în vacarmul care reîncepu. Nebunia se pornise. Masa de oameni se ridicase în picioare şi cu ochi sticloşi, plini de mânie, îl împinse în braţele a celor doi ofiţeri, care tocmai apăruseră ca din pământ.
- Să fii atent. Ştii ce-i aşteaptă pe terorişti. Toţi cei care aţi considerat de unii singuri, că aveţi acest drept constituţional de a ne contrazice, sunteţi declaraţi terorişti.
Asta era cam tot ce-şi amintea D. din tot ceea ce se petrecuse dinaintea judecătorului de instrucţie cu o seară înainte. Acum privea insistent la gratiile singurei ferestruici a celulei, pe unde intra o pală de aer. Îşi aminti că zărise pe gulerele hainelor celor doi ofiţeri, insigna cu însemnele „P”. aceiaşi insignă o zărise şi pe gulerele celor din sală, dar şi pe gulerul judecătorului de instrucţie care cu mâinile încrucişate, în vacarmul sălii, îl mai urmări un timp cum se îndepărta sub escorta celor doi ofiţeri.
- Aşa! strigă D. ridicând braţele spre cer, căci descoperirea aceasta neaşteptată, cerea spaţii ca să se exprime. În gând: „Aşadar, cu toţii, nu sunt decât funcţionari ai justiţiei. Ce mult m-am înşelat, tăcând, sperând de la voi să apăraţi nevinovăţia”. Şi, cu glas tare: Bandă de golani!
- Mai încet! Fă lumină aici. (La uşa celulei se fâţâia cineva). D. deschise vizeta şi scoase capul în afară. Dinaintea celulei se învârtea un temnicer.
- Cu ce se poate lumina vizeta asta? îngăimă. I se spuse că va găsi pe noptiera de la capul patului, un chibrit şi o lumânare. D. o înhăţă ca pe o unealtă trebuincioasă şi-i aprinse fitilul. Temnicerul scosese din buzunarul hainei, portretul tip vedere, al unui ochelarist mustăcios. La rândul său D. ridică lumânarea până în dreptul fotografiei şi după câteva clipe, rosti:
- E al judecătorului de instrucţie...
- Un judecător de seamă. Nu e singurul. Completul de judecată e format din nouă judecători. Se va decide cu 5 la 4 şi totul se va sfârşi. Aici, temnicerul duse un deget la buze (adică asta i se spunea în mod gratuit).
- În favoarea cui?
- Când vei fi liber, vei afla. Dar „de cele mai multe ori e mai bine să fii în lanţuri decât liber”. Şi temnicerul tăcu subit. D. se trase dinaintea vizetei. Făcu ochii mari. Unde mai auzise el această frază? Cu siguranţă, nu o spusese el şi nici judecătorul de instrucţie. În seara aceea.... Cel care îi dăduse hârtia la cârciumă? Dar era absurd. Aici, pesemne, era cheia acestui proces.
- Spune-mi, de ce te temi? întrebă D.
- Pentru că se întâmplă fel şi fel de lucruri şi doar cu anii ajungi să le înţelegi.
Spunând toate acestea, temnicerul se îndepărtă, şi peste celulă se aşternu liniştea. D. privi din nou la gratiile singurei ferestruici a celulei. Rosti în gând: „Acesta e esenţialul aici. Firicelul acesta de aer e singurul adevăr în toată această poveste. Temnicerul mi-a spus, pur şi simplu adevărul şi tocmai adevărul doare cel mai rău. Şi în absurdul ăsta, Doamne, simt că mă sufoc”.     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu