Procesul lui „D”
(pamflet)
„D” sta în celulă privind insistent
spre zăbrelele din fier ale singurei ferestruici prin care intra aerul. Îşi
amintea cum plecase de acasă, cu o seară înainte, până la prăvălia din colţul
străzii, să cumpere un pachet „verde” pentru ceai. Un ins cu chelie şi cioc,
care nu era de prin partea locului, se apropiase de tejgeaua la care tocmai se
înfăţişase să ceară pachetul şi i se adresă afabil:
- Spuneţi-mi, nu cumva ne-am
văzut acum două seri la cârciuma H.? Şi, fiindcă îl privise nedumerit, în
sensul că asista totuşi la o confuzie, străinul mai zise: Nu sunteţi domnul D.?
Încuviinţă din cap, că da, aici
necunoscutul nu greşise.
- Ei, vedeţi? Povaţa mea ar fi să
nu mai puneţi piciorul pe acolo. Bântuie tot felul de indivizi necuviincioşi,
în stare să vă facă cine ştie ce necazuri.
Plecase cu pachetul „verde” pentru
ceai, sub braţ, fără să acorde prea mare importanţă discuţiei. Mai trecuse
câteva seri şi nu se întâmplă mai nimic. Deja dăduse uitării acel incident.
Abia când se văzu luat de braţe şi somat de cei doi indivizi să nu opună
rezistenţă, pentru că ar fi fost zadarnică orice împotrivire, D. îşi aminti de
acea „avertizare”, dar era prea târziu. Se trezi, acum, dinaintea judecătorului
de instrucţie, într-o sală scundă, cercetat cu deamănuntul din cap până în
picioare. La început nu zări mai nimic din cauza unui semiîntuneric, provocat
de un fum ceţos. „Ar fi cazul să nu intru în panică şi să-i arăt că mă simt în
apele mele. Până la urmă o să mi să spună că totul a fost o confuzie. O
regretabilă confuzie. Urmează doar, principiul filosofic al tăcerii” gândea D.
Încă mai spera că justiţia ţării sale, nu cere să te condamne din postura de
nevinovat şi fără a ţi se enumera legile în baza cărora erai adus înaintea
parchetului. Fie din jenă, fie din nerăbdare, judecătorul de instrucţie se foia
de colo-colo pe scaun. Prin fumul dens al ţigărilor frânte în scrumieră, abia
atunci observă D. masa tăcută a celor aflaţi în fundul încăperii, urmărindu-l
din ochi într-o tăcere stânjenitoare. Pentru că dusese instinctiv mâna la gură,
nu pentru a spune ceva, ci pentru a îndepărta un fir de păr, ce pesemne, până
atunci plutise în aer, judecătorul de instrucţie îşi făcu auzită vocea gravă:
- Am să termin imediat. Şi,
fiindcă lipsea clopoţelul, izbi cu pumnul în maldărul de hârtii aflate pe masă.
Continuă: Poemul de faţă nu e semnat, nu e aşa, pesemne nu aţi avut timp, ori
doreaţi să-l continuaţi...Dar scrisul e al dumneavoastră. Scris cu cerneală
roşie, din singura călimară găsită în apartamentul dvs. Ridicată de pe birou.
Vedeţi? Are litera D. pe etichetă. Şi fiindcă D., se simţi dator să spună ceva,
fu repede întrerupt: Vă avertizăm dinainte, că negând toate aceste aspecte, vă
îngreunaţi situaţia. Să vă citesc o strofă din acest poem: „Maimuţele-s puse să
tragă la sfori,/ Leii-s muştruluiţi în cazarmă,/ Se simte în aer şi la dresori/
Schimbarea biciului cu câte o armă”.
D. ridică mâna, în semn că ar
vrea să protesteze, dar vacarmul sălii începu, şi glasul său nu mai fu auzit
câteva minute în şir. Judecătorul de instrucţie lovi din nou cu pumnul în
mormanul de hârtii şi sala tăcu la comandă.
- Vedeţi? Dumneavoastră vorbiţi
de „aer”. E firesc ca ei să protesteze (arătă cu mâna masa de oameni aflată în
fundul sălii), e ca şi cum le-aţi confiscat aerul lor. Ţinu să sublinieze acest cuvânt. Dar, să continuăm. Aşadar,
spui dumneata: „Mai uşurel domni procurori,/ Legaţi-vă câinii de cuşcă/
Ştim.Cina-i servită... În blid sunt fiori,/ Nu vom „muşca” din găluşcă”.
Acum, sala vedea în D. un biet
băiat amăgit şi trădat; cel de dinainte, prea se crezuse în faţa judecătorului
de instrucţie un zeu. Acum judecătorul de instrucţie făcu un semn, şi ordonă
scurt să fie chemat un ofiţer din camera alăturată, iar când acesta se
înfăţişă, discutară o vreme amândoi în şoaptă.
- Ştim şi varianta dumitale. Nu-i
nevoie să o mai expui. Declaraţia dumitale, cum că poemul ţi-a fost strecurat
printre foile din care ai citit în seara aceea la cârciumă, nu stă în picioare
şi ca atare nu va fi luată în considerare.
- Luaţi declaraţia mea ca pe un
denunţ... apucă să şuiere pe buze D., câteva cuvinte, că ofiţerul se şi repezi
să-i închidă gura cu laba lui cât o lopată.
- Şi vii cu denunţul acesta
pentru că te socoteşti un bun cetăţean? îl auzi D. pe judecător.
- Da, domnule. Sunt un bun
cetăţean. Folosesc un drept constituţional să spun aceste cuvinte în apărarea
mea.
- Luaţi-l! răcni judecătorul de
instrucţie în vacarmul care reîncepu. Nebunia se pornise. Masa de oameni se
ridicase în picioare şi cu ochi sticloşi, plini de mânie, îl împinse în braţele
a celor doi ofiţeri, care tocmai apăruseră ca din pământ.
- Să fii atent. Ştii ce-i
aşteaptă pe terorişti. Toţi cei care aţi considerat de unii singuri, că aveţi
acest drept constituţional de a ne contrazice, sunteţi declaraţi terorişti.
Asta era cam tot ce-şi amintea D.
din tot ceea ce se petrecuse dinaintea judecătorului de instrucţie cu o seară
înainte. Acum privea insistent la gratiile singurei ferestruici a celulei, pe
unde intra o pală de aer. Îşi aminti că zărise pe gulerele hainelor celor doi
ofiţeri, insigna cu însemnele „P”. aceiaşi insignă o zărise şi pe gulerele
celor din sală, dar şi pe gulerul judecătorului de instrucţie care cu mâinile
încrucişate, în vacarmul sălii, îl mai urmări un timp cum se îndepărta sub
escorta celor doi ofiţeri.
- Aşa! strigă D. ridicând braţele
spre cer, căci descoperirea aceasta neaşteptată, cerea spaţii ca să se exprime.
În gând: „Aşadar, cu toţii, nu sunt decât funcţionari ai justiţiei. Ce mult
m-am înşelat, tăcând, sperând de la voi să apăraţi nevinovăţia”. Şi, cu glas
tare: Bandă de golani!
- Mai încet! Fă lumină aici. (La
uşa celulei se fâţâia cineva). D. deschise vizeta şi scoase capul în afară.
Dinaintea celulei se învârtea un temnicer.
- Cu ce se poate lumina vizeta
asta? îngăimă. I se spuse că va găsi pe noptiera de la capul patului, un
chibrit şi o lumânare. D. o înhăţă ca pe o unealtă trebuincioasă şi-i aprinse
fitilul. Temnicerul scosese din buzunarul hainei, portretul tip vedere, al unui
ochelarist mustăcios. La rândul său D. ridică lumânarea până în dreptul
fotografiei şi după câteva clipe, rosti:
- E al judecătorului de
instrucţie...
- Un judecător de seamă. Nu e
singurul. Completul de judecată e format din nouă judecători. Se va decide cu 5
la 4 şi totul se va sfârşi. Aici, temnicerul duse un deget la buze (adică asta
i se spunea în mod gratuit).
- În favoarea cui?
- Când vei fi liber, vei afla.
Dar „de cele mai multe ori e mai bine să fii în lanţuri decât liber”. Şi
temnicerul tăcu subit. D. se trase dinaintea vizetei. Făcu ochii mari. Unde mai
auzise el această frază? Cu siguranţă, nu o spusese el şi nici judecătorul de
instrucţie. În seara aceea.... Cel care îi dăduse hârtia la cârciumă? Dar era
absurd. Aici, pesemne, era cheia acestui proces.
- Spune-mi, de ce te temi?
întrebă D.
- Pentru că se întâmplă fel şi
fel de lucruri şi doar cu anii ajungi să le înţelegi.
Spunând toate acestea, temnicerul
se îndepărtă, şi peste celulă se aşternu liniştea. D. privi din nou la gratiile
singurei ferestruici a celulei. Rosti în gând: „Acesta e esenţialul aici. Firicelul
acesta de aer e singurul adevăr în toată această poveste. Temnicerul mi-a spus,
pur şi simplu adevărul şi tocmai adevărul doare cel mai rău. Şi în absurdul
ăsta, Doamne, simt că mă sufoc”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu